în seva teiului îmbătrânit
șopotesc armonii eterne
iar tu
fără de țintă printre sfere amăgitoare


mă gândesc uneori
că de n-ar fi o limbă
înflorită pe strune tainice de doruri
creând o lume plină de tăceri sfinte
ca un hotar între ieri și mâine


de n-am fi datori să facem
ca floarea cuvântului să nu își piardă
parfumul său tare de sensuri
în vânturile
ce poartă ecoul nimicului


de n-am înveșmânta cu haina
bucuriei născute din suferință
inimile robite exilului


nu nu te-am merita
poetule