Și-acolo am stat tăcuți

cu viitorul strâns în brațe

străini și singuri,

unul lângă altul




La marginea clipei aceleia

De-mprumut,

batand în violet

în liniște

și-n noi




Pe malul acela înalt

am tăcut însetați

și ne-am privit moartea

în zbuciumul valurilor

îmbrățisând gleznele

verzi-amărui ale stâncii



Acolo ne-am spus tot

până tăcerea din lucruri s-a făcut zid

și plânsul din voci s-a făcut nor
și noi ne-am făcut zmei

cu pânze și sfori,

(dăruiți furtunii)



Furtuna aceea s-a născut pentru noi

să ne spele de sine,

și de umbre

într-un ritm

amintind de inimi

alungând secunde

și de herghelii imaginare de valuri

înecându-ne...

corăbiile.