De ce nu mi-e dor marea s-o scarpin cu nările,
pescărușul să-l urmăresc cu plasa subțire?
Mă îndoiesc de sevele cu care creșteți- palmele
se înclină sub apă, piciorul își ascunde urma,
nispul spulberat de peștele pus pe fugă la nodia
asta a omului.
800 de clipe au rămas să spele cerul de toamnă,
800 de clipe, cerul e otrăvit cu pușca, câmpia-i
trăznită de furtună.

De ce mi-e dor de șanțul vârfuit cu sticle, cutii
de carton, pantofi învechiți și piese de table?
De ce mi-e dor de nasul roșu cu care Paul mă
speria- de copii prindeam muștele, frunza subțire
de salcie, între degete și buze; mâinile moi și pline
de praf, în aceeași gură de peșteră cu mine și
țevi de fier- jocuri de-a elasticul- cântecul petrecut
în rapeluri.
Îmbrățișați, nemuritori, prin pânza de umbră prin
pânza ei de lumină.

Gura-mi înconjoară toate cuvintele pe care
pieptul le știe din început- și mai mult, mă simt
în sânul lor cercul de foc, aripile de paiete , căluțul
îmbrăcat cu zale- sta alb și drept, coloană de calcar.
Nu-mi fie dor! gura nu-mi sta goală în gustul
acestora- marea s-o țin minte, pescărusul să-l prind
în visuri, urma cu leagănul trist, pe spate să-mi
curg părul, genele să mi le lipesc de nori, câmpul
să-l țin în gustul meu, niciodată același loc pentr-o
pâlnie de lumină, un cârd în care să cad de sus.
Niciodată același loc; 800 de clipe, niciuna la fel.