De mi-ar lua durerea capul nu aÈ™ poate ezita
nu aș mai pretinde nici o piază rea.
Câte clipe sparte în bucăți de dor
tot atâtea fețe stinse în chip mizer de martor.
Tot amenințată de un gând spontan
îmi plătesc șantajul printr-un nou vacarm.

Totul se învârte, nu mai simt nimica
tot și pretutindeni mișună-mi sentința
chiar și în distrusul plic de pe sub pat
e-o scrisoare frântă dintr-un glas lezat.

Pot de aș putea să nu pot
pot de aÈ™ ierta complot
sau de mi-aÈ™ ierta eu mie
orgoliul din lungimea de mândrie.
Pot să nu mă strig niciunde
pot s-arunc în cer cu-un nume.
Pot să mă răspund cu punct sau cu semn de circulație
sau să îmi brodez blazon pe o cârpă de vocație.
Tot atât de des de rar, tot mai fără cu măsură
mă întrec cu mine însămi să descos nod de cenzură.