ia-mi respirația la ce mi-ar mai folosi prin trupul tău gol
am făcut cros cu nopțile șuvițele reci îmi îngheață gândurile
fără veste îmi răsar în minte întâmplări petrecute la început de zori
prostii îmi spun cu prudență privesc spre hău
prea multe femei mi se cuibăresc în inimă prea multe îmi vor sufletul
genunchii mimează o rugăciune în nisipul umed
semnificația cuvintelor se pierde în valurile oceanului
mă abandonezi în fiecare noapte în goliciunea visului
nu-mi pot împărți iubirea biologic virtualul mă fascinează
închpuindu-mi bărbați peste care trupul meu calcă în fiecare noapte
ochi peste ochi gură peste gură nici unul nu-mi spune te iubesc
distanța dintre ochi se măsoară în ore de așteptare
privirea arzătoare în tăceri dureroase mângâind conturul sticlei
poate vei fi prototipul portretelor mele coapsele întinse la soare
sângele de cele mai mult ori o ia razna
nu mai poate fi ținut în frâu umbrele proiectează alte umbre
prin decolteul adânc al surâsului
furtuna ia cu asalt cântecul de iubire cât de greu îmi vine
de după pânze privirea șarpelui de mare mă atrage în larg
ajunși la țină ne răsturnăm ca un torent respirându-ne lacomi
peste trupurile altor femei despletite între ziduri
desfă repede brațele să poți cuprinde tot cerul din mine
plutim peste nori ceața ne acoperă
hai să ne pierdem în deschiderea albastră vreau să te cred altul
mereu altul cuprinși de frenezia jocului subtil urletul nopții se strecoară între noi
amăgiri primejdioase explorări ale tălpilor până-n creștet
vremea culesului se apropie piatra așezată în capul unghiului ne privește
oare toată povestea să fie o înscenare mii de ochi îmi înțeapă inima
cuvintele cad ca trăsnetul peste degetele amorțite de ger
palmele cuprind sânii vreau să-mi îmbăt simțurile
cioburile unui portret privind prin lentile stau împrăștiate pe străzile în care
în fiecare dimineață caut chipul celui cu care am făcut dragoste o noapte întreagă
pregătesc totul în taină în fiecare seară îmi așez rochia albastră pe scaunul de lângă fereastră
când nu ești cu mine să poți privi oceanul cum își mistuie iubitele sub ape
locuim în odaia trupului devenit unu
singurătatea poartă în priviri ispitele chipului îmi trebuie încă o viață
de atâta minciună rătăcești în toamna tărzie
siluetele se conturează pe fundalul de lumină
deasupra pânzelor sângele năvălește în obraji
pe fața-mi palidă albul zăpezii trage brazde
slăbiciunea bolii blestemul adâncește cutele de pe fruntea înaltă
poate simți cum pustiul din tine năvălește
peste coapsele neînduplecate de mângâiere
din câteva trăsături de penel schițezi chipuri ce se aseamănă între ele
vederea mi se împăienjenește mii de zăbrele îmi închid copilăria

în dimineața aceasta nu mai vreau să văd nu mai vreau să aud
nu mai vreau să simt nu mai vreau să mângâi nu mai vreau
nu mai vreau să mint nu mai vreau să trăiesc
nu mai vreau să aud
nu mai vreau să
nu mai vreau
nu mai
nu
nu

ai înneeeeeeeeeebuuuuuuuuuniiit?