Timpul mă credea o zebră
alergând disperată în cerc,
niciodată pradă leilor,
mereu în goana spre nicăieri...
Eu eram doar un cal vărgat,
niciodată în herghelie,
mereu între zidurile invizibile
ale conjugării la trecut
a verbului „a iubi”...

Niciodată nu am crezut cu adevărat
că jocul ăsta
de-a timpul prezent
e doar o cursă în care se ține
pentru veșnicie
preludiul unei invazii de fluturi...

Mereu dansul continuă,
niciodată nu e prea târziu
să fiu din nou
mireasa nepângărită a timpului,
copilul vitreg al tăcerii...

Ce odă ne cântă
frumusețea eternității
la cina grecească...


Timișoara, 20.11.2008