Andrei se juca înflăcărat,
Lovind cu-n băț distorsionat
În florile de prin grădină...
El-viteaz, ele-de vină
Pentru relele din lume!

De pe-o dulce roiniță,
Îl zărește-o albinuță.
Aripa i se oprește
Și în gânduri amuțește...

Deodat-o vezi că-i hotărâtă
Și zâmbind satisfăcută,
Iute spre brațu-i pornește,
În el acu' și-l izbește!

Andrei privește năucit,
Cum nărăvașă, albinuța
I-a înfipt acul în mânuța
Ce acum se înroșește,
De durere îi pleznește!
“Vai, albină mică rea!
Þi-am făcut cumva, ceva?
Știi că-mi place mierea-ți bună,
Ce ai, de vii așa nebună
Și-ți lași veninu-n mâna mea?!”
Zice Andreiu tremurând,
Cu lacrimi pe obraz curgând.

“Offf… dragul meu copilaș,
Când te-am zărit ce pătimaș
Partea binelui o luai,
Răul tu îl distrugeai,
Am vrut să te ajut și eu,
Să-ți dăruiesc nectarul meu,
Și corpul tău să fie tare,
Vaccinat, să crească mare!”
Zumzăi încet albina,
Și se stinse... iar lumina
Îi oglindea în privire
Admirație și iubire.

Andrei privește amuțit
Corpu-acum înțepenit
Al albinuței iubitoare,
Ce-i dăruise cu-ncântare
Chiar viața ei fermecătoare!

“Îți mulțumesc!” șopti Andrei,
Așezând sub flori de tei
Trupușorul minunat,
Ce-acum tace nemișcat.
Și-i dăruiește-o lăcrimioară
Și un sărut pe aripioară,
Nu-i vine-a crede ce iubire
Dulce, caldă, aurie,
Se-ascunde într-o infimă
Inimioară… de albină!

De-atunci, oricând el le zărește,
(Ca să nu se mai omoare
Să îl crească pe el mare)
O șterge iute, voinicește,
Strigând la ele ne-ncetat:
“Sunt vaccinat! Sunt vaccinat!”