ea venea întotdeauna cu trenul cînd dădea firul ierbii
se așeza pe marginea patului îmi cînta de leagăn
și întineream în zig-zag ba aveam cinci ani
și-mi rupeam mîna închipuindu-mă parașutist săream de la balcon cu un cearșaf pe post de parașută
pe atunci credeam că a zbura e la fel de simplu ca a vorbi
mai cînta puțin iar eu întineream în alt anotimp
pe atunci învățam să scriu
înmuiam vîrful creionului în gură apoi scriam îngroșat
toamna se coc oamenii măr coaja e tot un fel de piele care ne apără
de culegătorii de prunci

se mai întîmpla cîteodată să mai oprească trenul neanunțat
știu că avea mîini de fier și că ar fi putut opri chiar și pămîntul
din cursa lui nebună către constelația vînătorilor de sinapse
singurul lucru pe care nu-l putea face nu putea opri pămîntul cînd se lua la întrecere
cu subpămîntul atunci închidea ochii spunea că nu-i plac accidentele
cînd oprea trenul cobora într-un lan de floarea-soarelui ar fi vrut să le alăpteze
dar se rotea împreună cu ele
întîrzia se făcea seară și eu plîngeam ca atunci cînd a adormit
frate-miu în brațele mele întunericul pășea greu pe cerdac
eu luam un ceas cu cheiță și-l întorceam pînă plesnea
dar frate-miu dormea în continuare așa plîngeam și atunci
îmi spuneam damian poate întunericul n-o să mă găsească

ea îmi cînta de leagăn
eu întineream în zig-zag