ÃŽn anotimpul trecerii,
al închiderii văzduhului
al tăcerii infinite
dincolo de care nu mai e întoarcere...
Tată, ți-ai lăsat eul
întipărit în schițele îndurerate,
în urmă, jocuri de creion și umbre de pastel,
semnatura ta în colțul umil...
Pașii tăi tăcuți în crângul despuiat,
cozorocul rămas în cuier agățat,
pietrele cu noroc ce poartă amprenta ta
într-un colț rămase lângă televizor.
Însemnări tremurânde printre caietele de schițe
Pe bufet, cana din care nu-ți mai bei cafeaua
pe etajeră, un ultim scrum al ultimei țigări
Undeva, la bibliotecă, o cană ornamentală,
cadou de la mine cu gândul la tine, neutilizată
cu gândul la vinul nebăut vreodată din ea
Și vidul mult prea gol...
Tuburi drămuite de medicamente anticancer
în toată casa râzându-ne în nas
Creioane ascuțite cu migală, în cutia de artist,
Ici-colo, mici invenții meșteșugite
de-un tată tipicar...
Foile goale tremurânde de lipsa ta în ele
Albumul de fotografii ce zace prăfuit
tinerețea ta cuprinsă în cadre-ngălbenite de timp
Sufletul tău în toate obiectele rămase de strajă
Gândurilor și amintirilor noastre sângerânde...