privesc mijindu-mi ochii
nu este lumină prea puternică și nici strălucire inepuizabilă
am identificat bine marginile
dreapta-stânga jos-sus înainte înapoi nu am cum și nici nu vreau
planul este întins nederanjat de vreo protuberanță
s-ar putea numi și câmpie
dar la ce mi-ar folosi acest nume
îmi așez mâinile în șold este exercițiul cel mai simplu
pentru asigurarea stabilității
îmi îndrept spatele oasele coloanei mele vertebrale trosnesc
îmi place cum dar acum nu este timp pentru plăceri
trupul meu aruncă o umbră oarecare
nici pe aceasta nu vreau s-o văd prea conturată m-ar tulbura din îndeletnicirea mea deși încă nu am inițiat nimic
ceea ce am descris până acum nu se poate numi decât pregătirea întregului pentru emoția părții
aceste cuvinte îmi vin și pe limbă după ce s-au scuturat în creier
nu am nevoie de ele
scopul meu este să-mi trezesc cețurile din globii oculari
stau așa cu mâinile în șold cu picioarele bine înfipte în pământ
și-mi spun că tot vocabularul acesta folosit de mine aduce a neseriozitate
oricine poate să rostească aceleași cuvinte
consecințele nu există indiferent de ele
vorbeam de pâclele amestecate cu toate umorile mele cristalină apoasă
pentru că aici personajul principal este felul în care eu
mă dizolv pentru a regăsi înălțările din planul numit mai devreme câmpie
îmi dau seama că a venit vremea să-mi concentrez tulburarea privirii
să-mi pierd răstimpul în care pleoapa de jos se întâlnește cu aceea de sus
se numește clipire îmi trece instantaneu prin minte
retragerea din claritate se petrece în nemișcarea celor două cupe de piele
numite și ele ca mai devreme pleoape
prea multe numiri mă trezesc rostind nemulțumit
focalizarea înseamnă secunda străpunsă de mirarea ceții
pe rând confuziile devin imobile
planul peste care mă plimb fără grija dimensiunilor
acum pot spune vorba aceasta ininteligibilă mai devreme
mi se oferă
mâinile mele sunt în continuare așezate cuminți acolo unde încep
picioarele să-și câștige mobilitatea
capul meu susține frontul de undă care pornește din ochi
se adâncesc mult semnele simple care altădată nu-mi spuneau nimic
se ridică puțin înclinate
depinde de unghiul din care privesc îmi păstrez nemișcarea
razei ce-mi luminează metafora adâncului
câmpia o numesc așa pentru că nu mai am timp să inventez alte cuvinte
nu mai e ce a fost
în locul ei un deal îl numesc așa pentru că nu mai am timp să-l numesc și pe el altfel
se ridică și lumina aceea nu prea puternică de la începutul fixării mele în timp și spațiu
devine altfel
strălucirea devine inepuizabilă
curbele dealului se ridică prăfuite pe margini pietroase și uscate
s-a ridicat între timp ici acolo câte un smoc sărac de iarbă
câte un tufiș ferfenițit
nu le iau în seamă dar sunt create de mine de unghiurile pe care le ofer ochiului
nu pot să spun că dealul are o formă de triunghi
dar ceva mă îndeamnă să-mi păstrez nemișcarea și să văd mai adânc
alte lucruri alte fenomene neînțelese se manifestă
și chiar dacă sunt nedumerit
îmi păstrez statura clară la marginea acestei stereograme
s-au ridicat trei stâlpi chiar în perioada reflecției mele despre statură
ajung la concluzia că se manifestă și dedublarea sensurilor și a semnificațiilor
și mai aflu coborând și mai mult în reveria prafului stârnit de vânt
norii s-au bătătorit deasupra imaginii
văd drumurile pline de sare acolo sus în ei
mă aștept din clipă în clipă să se schimbe ceva
cei trei stâlpi sunt bătuți de ploaia rece iar vântul le cântă prohodul
nu am observat și privirea mea s-a fixat permanent asupra tuturor detaliilor
nicio mișcare pe deal lângă stâlpi
pe ei nu este prins nimic și nu-mi pot explica ce aștept să fie acolo
sunt chiar surprins de o absență intuită
nu-mi pot explica ce mă așteptam să găsesc acolo
obosit
nici asupra acestui fapt nu am nicio lămurire
mă îndrept spre cel din centru caut ceva toate lucrurile din jur sunt
acolo unde trebuie să fie la fel și oamenii care strigă ceva
unii sunt de-a dreptul furioși alții tăcuți iar eu îi privesc de sus
sunt surprins că mâinile mele nu mai sunt pe șolduri că ochii mei sunt îndreptați în jos
și uneori văd într-o nuanță roșie
de unde eram la margine acum sunt în mijloc și respir cam greu
iar într-o parte ceva mă înțeapă și palmele mă ustură
și laba picioarelor la fel
între timp nu-mi place că apelez la cuvinte comune care nu spun prea multe
sesizez o nouă schimbare
ceva din înălțimea detaliilor s-a estompat privirea mea îmi zic făcând-o pe atotștiutorul
ea este de vină și-mi amintesc îndată de modul cum am plecat spre adâncimile
înălțate de mine stând nemișcat la marginea câmpiei
deși cred că mă reîntorc în momentul de început
că o să-mi las în jos brațele de pe șolduri
că o să-mi dezmorțesc picioarele și o să-mi rotesc torsul
dealul este tot acolo stâlpii sunt tot acolo mulțimea este tot acolo
eu tot pe stâlpul mai înalt acesta a fost ordinul
dar nu-mi mai regăsesc a treia dimensiune
oare când am strigat eli eli lama sabactani am pierdut sau am regăsit treimea
de ce acum adâncimea este aceeași pretutindeni
și nici nu-mi mai găsesc marginea de unde am pornit
dreapta-stânga jos-sus înainte înapoi nu am cum chiar dacă vreau
planul este întins nederanjat de vreo protuberanță
privesc nemișcat iar peretele absoarbe psalmul cântat
și aroma tămâiei și cuvântul înspre și dinspre oameni
și liniștea câmpiei
și tulburarea dealului și nemișcarea stâlpilor și ochii oamenilor
mă fac conștient de liniștea mea și mă întreb de ce sunt în această casă
și în multe altele
și-mi spun
aici este locul meu