cum stau așa fără tine, sunt o armată invincibilă
ruptă în două.

cei din avangardă nu se mai pot întoarce,
dar li se deschid înainte ținuturi nemaivăzute.
ariergarda nu mai poate înainta,
dar se poate întoarce acasă, și asta o face să-nceapă ziua
cu un cântec de dragoste.

cu toate acestea armata rămâne pe loc,
pentru că știe să se replieze în jurul tăieturilor grave,
în așteptarea veștilor de departe.

între jumătatea dinainte și cea dindărăt
circulă avioane de hârtie, umbrele de soare
și lucruri expediate pe propriul risc:
alimente alterabile, albine vii, păsări mici cântătoare,
pui de o zi și porumbei, aparate de precizie,
aparate de radio și televizor, lămpi, becuri de iluminat,
damigene goale în înveliș de răchită sau material plastic,
vase cu conținut lichid.

fără tine, sunt o armată invincibilă
în căutarea tornadei.

între cele două corpuri de luptă e atmosfera
unei localități de vacanță:
gara leneșă, muntele de sare, grota miresei,
baia porcilor, salina cu aer înțepător, sanatoriul,
pârâul rece, liliecii, roșul pădurii,
bășicile de pe tălpi și arsurile,
biblioteca municipală cu o mie și una de nopți.

când nu e zi de sărbătoare, orașul se micșorează
invers proporțional cu numărul de la pantofi
și crește odată cu acidul din sânge;
altfel, apa te ține la suprafață,
indiferent dacă râzi sau plângi,
dacă ești apt combatant sau îngrijești de răniți.

e bine că poți uita pentru o clipă că unul din cei dragi
e, definitiv, de partea cealaltă. bucuria însușită
poate părea revoltătoare, ea e însă reflexul
unei încurcături fericite, al unui semn pus pe frunte
ca să nu te suprime fiarele.

armata invincibilă e un corp secționat de apocalipsă.