"-Lumea?... teatru este doară...
Amalgam de râs și lacrimi,
Dâre ce-n abis pogoară
Cu-amintiri și-apuse patimi.

Sunt actorul unui suflet
Dijmuit de-al clipei jude
Ce îmi zdrențuie prin urlet
Veșniciile zălude.

Privitor părtaș vremelnic
Iscodind "Ce sunt?" mereu,
Fir de praf în vânt - nevolnic
Ce se crede a fi zeu”.

Târșâindu-i al său umblet
Spasmele-amorțirii-mplântă
Cu străfulgerări de stilet
Deznădejdea peste tâmplă.

Păpușaru-ascuns al sorții
Sfori de gânduri îi înțeasă
Gârbovindu-i zbatul morții
Viața-n epitaf i-o lasă

Gust sălciu de negru sânge
Printre buze i se-mproașcă
Iar durerea mut îl frânge
Lâng-a piericiunii hoașcă

O lumină fadă poartă
Răsuflarea ce se-nfundă,
Scrijelind privirea-i moartă
Întunericu-l cufundă...