De teamă să nu strivească florile,
Melcii își târau neputincioși catedralele
Printre iarba și tutun,
Ei știau prea bine că păcatul
Nu-i decât aflarea prea timpurie a adevărului.
Mai știau însă că Unul
Ne-a dat dreptul să suferim fără să plângem
Iar un Altul ne-a împins să plangem
Fără să cunoaștem ce-i suferința
În sinea lor melcii ar fi vrut să ridice castele ,
Dar nu găsiseră nici un Prometeu mai cumsecade,
Nici măcar un filosof de la marginea pământului.
De teamă să nu strivească florile,
Melcii își târau neputincioși catedralele
Pe spinarea lor de piatră și de ametist.