Morganatice (I)

Motto: “Cetate veche este la Dunăre sau Istru
Cu ziduri tari: într-însa nu-i lesne de pătruns
Aegyssus a clădit-o și-i zice tot Aegyssus.

Și ea văzu că locul nu-i fu de ajutor
În van pe-un vârf de munte, cu fruntea până-n nouri
Fusese ea-ngrădită cu zid apărător.

Dar iată că Vitellius, venind în jos pe Istru
Descalecă din vase și dă năvală în geți.

Virtuții tale o cinste mai mare se cădea
O spune chiar și Istrul, ale cărui talazuri
Le-a înroșit cu sânge get chiar mâna ta”.

(Ovidius, anul 12, epistolă către Severus)


În seri vegheate de lună,
sub luciul apei…
bărci scufundate –
monoxilele,
caiace străvechi,
spre strămoșii
nebarbari te fură.

Răchita albă,
salcia fragedă,
de cleștar aburit
prind rădăcini
din osânda unui rit.

Îți întinzi o rogojină
sub castel scăldat
de gânduri
ca să scuturi de prin turnuri
o-ntâlnire c-o regină.

Pahare și coifuri
de-argint
se-aud zăngănind
din fluviul paznic.

Saltul ideii pare
cam vast,
mișcarea minții –
forțată…
de stai noaptea-n stepa valahă
sub harapnicul ploii
fantast.

Noaptea milenară
iese la prăzi
chiar de sub jgheabul
fântânii turcești.

Făpturile rele ies fără număr :
să luăm doar din plămade
un punct
și-ale cercului raze –
magia învie și pietre de moară…

Urcă din bazilica de sub valuri,
sau prin aerianul castru
surpat mirajul.