Un mare fluture roșu pâlpâia în apus
și norii la poalele muntelui alergau
ca o mare aprinsă,
către cine știe care țărm sfărâmat,
către cine știe care port în ruine.
Pe vârful cel mai singur și mai nalt,
ca pe catargul înalt al unei singure corăbii,
Robinson Crusoe
închidea ochii bogați de luminile amintirii
și buzele coapte de vorbe murmurau
o amenințătoare rugăciune.

- Te știu, te știu acum
înverșunată disciplină a naturii!
Te țin în pumnul strâns deasupra lumii,
în pleoapa plecată peste ulcerul trecutului
în pânza care-mi fâlfâie în piept
a nebunie, a sălbăteciune.
Te știu,
înverșunată disciplină a naturii!
Te-am întâlnit pe cele mai idilice drumuri
largi, aducând în sat miresmele pădurii
și unde nu credeam să te întâlnesc vreodată.

Era un drum undeva între dealuri abia rotunjite
discret și poetic în desăvârșita lui goliciune
și neclintit
sub cerul de o singură culoare.
Călcând pe pământul lui, credeam în natură
ca într-o disciplină a păcii.
Dar, nu pot să uit,
m-am întâlnit atunci cu o rață.
Da, cu o rață.
Patetic de singură,
mânjită de sânge,
cu măruntaiele umede, strălucitoare,
era la stânga mea, în șanțul șoselei.
Nu pot să uit,
pe cerul de o singură culoare,
mai elegant decât un dansator într-o arenă
albastră,
uliul
evolua.
De atunci
cred într-o imanentă revoluție a naturii,
de atunci te cunosc
o, înverșunată disciplină!

Am aburit peisagiile tale ca pe o oglindă
și le-am lustruit apoi
și toate mi-au apărut mai limpezi,
mai asemănătoare cu viața.
Aspectele tale monstruoase, intime,
și goliciunea ta
roză ca pielea dimineților cu rouă
și vânătă ca serile de iarnă
îmbietoare de beție și de crime,
le jucam în oglinzile mele.
Te vedeam alăptând
cu o mână blândă pe țâță
în timp ce cealaltă
mână strecurată sub scutece, sub scufă,
oprea în gât și laptele și viața.
(Þi-aș ridica așa
un monument
vizibil de pe toate punctele planetei).
Vedeam pânzele rotunde ale pântecului tău
cald, crescând o floare fragilă
și îl vedeam cum îi dă mai târziu
rodului său
prima mușcătură adâncă
și prima rană murdară a sexualității.
(Pântecul tău,
putredă
umedă
seră!)
Vedeam lacrimile tale albastre
larg agitate de viscol, de plâns
și ascultam
îndelungata tânguire a mărilor tale.
Dar,
îngenunchiat,
un val unsuros mi-a adus de departe în brațe
un om,
un cadavru.

Te știu acum,
înverșunată disciplină a naturii!
Am vrut să sting realitatea ta
în muzica de spume a viselor mele.
Cu mâinile conduse de fantome, am vrut
să-ți fac pădurile mai vii, mai scelerate
și apele plutind peste oraș
să fie un cer mai uman și mai dulce.
Am vrut între oameni o pace a nebuniei,
o logică a visului,
o înțelegere de dincolo de stele
și peste scoarța ta de fund de ocean
am înălțat orașul adolescenței mele.
Și toată muzica din sângele meu,
toată dreptatea din inima mea
stăpâneau în apele lui răcoroase
și pe porțile lui
- căci era numai porți -
scria
oricine poate fi aici
singur pe lume.

Dar mi-ai aruncat în drum prăpăstii, cadavre și mări
putrede de grija ta maternă
și m-ai învățat să-ți înfig un cuțit în gâtlej
dacă vreau să curgă din tine
soarele și ploaia pentru oameni.

Puțin aplecat
ca sărăcit de un vestmânt strălucitor
dar tare
dintr-o tărie de catarg și de creastă de munte
Robinson Crusoe
gol și cu mâinile goale
cobora între oameni.