Se scutură salcâmii
la fel de absent la fel de frumos
peste ziua de azi egală și tristă
ploaie albă de mai ploaie albă de doliu
orașul tăcut e murdar și când mă pierd în el
și când mă pierd în tine
rămâne același cu lungile alei fără capăt
doar tu te-ai întors fără rost
la seri fără timp printre viermi cafenii
mă uit fără noimă în urmă
prin șirul de avatari renăscuți
de mii și mii de ori
pe același pământ
uitat de noroc
la fel de frumos la fel de absent
și înțeleg în sfârșit
singura rațiune
a devenirii prin veacuri
obsedant
compulsiv
aceea de a scăpa în sfârșit
într-o detașare vecină cu moartea
de tentația permanentă
a sinuciderii.