Așterne-ți trupul rece, aici, lângă al meu,
Unde o inimă bate de frică și dorință,
Ca un ceas al cărui curs rămâne un mister de pasiune și reverie,

Captiv într-o inimă ce trăiește pentru tine,
Captiv într-o inimă ce preface tristețea în speranță
Și întunericul în lumină,

Revino și eliberează acest spirit cufundat în singurătate.

Am fost blestemat să caut pentru totdeauna sfârșiturile timpului
În fiecare picătură de ploaie, în fiecare iubire pe care o trăiești
Departe de mine.

Căci tu ești cântecul cântecelor,
Căci tu ești începutul și sfârșitul meu,
Căci stelele strălucesc pentru tine,

Ele se nasc pentru tine, luminează cerul pentru tine
Și se sting doar pentru tine.

Și ploaia cade ca o umbră peste florile de aur
Ce au creat odată un paradis mult prea scump,
Pentru ca noi să-l putem păstra,

Căci nu există dar mai mare ca viața,
Căci nu există început mai frumos,

Ca răsăritul unui Soare luminând universul
Unei lumi înflorite de-amor.

Și inima mea bate fără să știe că sfârșitul
Se apropie cu fiece clipă scursă din vinele-i de sânge fierbinte,

O...singurătate, de ce m-ai condamnat să caut eternitatea
Acolo unde nu voi găsi decât disperare și moarte?

Lasă-mă să fiu singurul care să te protejeze de întuneric,
Lasă-mă să fiu eu cel care să te iubească până când timpul ne va despărți
Și ne va uni din nou...

Așterne-ți trupul aici, revenind de unde ai plecat
Acum câteva milenii și lasă-mă să te ating din nou,
Pentru a porni la drum către eternitatea ce ne așteaptă doar pe noi.

Revino în aceste brațe și eliberează acest spirit
Din mormântul său de amintiri dureroase.