Aș vrea să-nec în ochi albaștri
Surâsul ochilor căprui
Ce îmi lucește dintre aștrii
Și îmi redă privirea lui!

Nu-i minunat cum poate clipa
Albastrului senin să-i dea
Sclipiri de verde ca mătasea
Și moi, părând de catifea?

Cum poate, suflete, să-ți placă
Căpruiul lui atât de crud
Când cerul din albastru poartă
Sinceritatea ca pe-un nud?

Căci în albastru nu-s secrete
Și nici minciuni ascunse-n glas,
Nu lasă loc pentru regrete
Ci te-nsoțește pas cu pas…

Căpruiul, însă, te omoară
Și-ți unge rana cu venin,
Chiar de-a plecat, să te mai doară
Și să te stingi puțin, puțin…

Dar cum pot ochii ca să spună
Ce poartă sângele în vene
Și sufletul ca să-l supună
Cu-n singur sărutat de gene?

Cum pot să șterg din gând culoarea
Ce au lăsat-o ochii lui
Ca mai apoi să gust savoarea
Albastrului dulce verzui?