Lipindu-mi fericirea ca pe o vază spartă
cu cioburi, spun adesea că truda-mi e deșartă
căci zilnic văd același tăcut și obsedant
tablou în alb și negru... plus griul dezolant.

Aproape nu-mi mai pasă de-acel străin pedant
care m-a pus sub lupă și a făcut o hartă
cu piscuri și abisuri și mi-a numit-o soartă,
un labirint prin care alunec ezitant..

Aproape nu-mi mai pasă că gust de aguridă
sărutu-ți lasă-n urmă și greu plătesc tributuri
c-am îmbrăcat o clipă edenica hlamidă.

Dacă m-a nins pe suflet cu fulguiri de fluturi
de vină sunt strămoșii ce m-au voit sprințară,
eu, din tristețea iernii alerg mereu spre vară...