Într-adevăr, nu-mi aparții, nu-ți aparțin,
așa cum ploaia se destramă aburită,
trăim deposedându-ne puțin câte puțin
peste un munte-ncins de-aramă și pirită

iar când, băltind într-o crevasă mărginită
încrezătoare-ncearcă să se cuibărească
devine-a lacrimii placentă osândită
să poarte pești de mucegai și-apoi să nască.

Într-adevăr, nu mă mai strigi, nu mai ascult
și parcă m-am smintit cântând prea mult
așa cum ieri și azi de-un fir de țipăt se susțin

la capete, păreri de buze înstrăinate,
la mijloc, spațiul neprivirii fluierând puțin
înnebunit de-a strigătului lipsă de eternitate

8 august 2002



Din volumul "Geometrii singulare",
editura Pro Transilvania,
sept. 2003, București