Cresc câini de stepă în boluri mici de sticlă pictate-n acuarelă,
tu râzi în lumina difuză a timpului galben
și-mi spui s-arunc pensulele mai sus, spre soare.

Bicicleta mea copil mi-a rămas prea mică
Totuși, încerc stângaci să mai fac o tură
pe linia subțire a orizontului nostru.

Gratiile anilor îmi scurg ruginiul pe față
și pantalonii mei scurți tremură în fâșii de cârpă
pe care îmi șterg mâinile îmbibate de culoare.

Nu mai plânge! îți strig, dar câinii de stepă
au acum boluri de sticlă în loc de suflet
și nu mai pot vedea cum încerc neputincios
să mai arunc măcar o dată pensulele rupte,
acolo sus, spre soare.