mai singură nu te-ai aflat niciodată în rochia ta de mătase înflorată
nu știu câte vieți ar fi îndeajuns ca 7 zâne și 1000 de licurici să îți spună
despre cât e de bine să trăiești într-un oraș fără lumini la ferestre
chiar dacă nu mai știi ce se întâmplă și lumea e mereu stingheră în ultima vreme
nu privești înapoi
dar
știi cât de mult ai iubit
zilele de luni oamenii lozurile în plic pietrele
pălăriile violet tenișii albi podurile
fructo și bem-bem
(astea erau un fel de băuturi foarte răcoritoare din Târgu-Mureș prin iernile anilor '70)
oamenii care cred în Dumnezeu vrăbiuțele munții pantofii umbrelele câinii
și
dacă din toate hârtiile pe care ai scris cu pixul tău verde poezii ai face bărci colorate
o flotă uriașă te-ar purta în siguranță spre vis

ei spuneau că
viața e grea complexă și desigur departe de mine
dacă o privești din colțul camerei devine abstractă uneori
ei spuneau că
zâmbetul meu e ca luna(ai nevoie de sprijin când îl privești)
și că el m-a iubit
așa spuneau
ce mult te-a iubit ce mult te-a iubit
eu râdeam și mi se păreau mai mult decât patetici
semănau oarecum cu multe poezii scrise de mine în ultima vreme
poate și din cauza asta mă întrebam
dacă o zi ciudată se întâmplă sau doar e
târziu mai mereu

ei spuneau
că luminile se aprind la ferestre și că nu trebuie decât să le privesc atentă
trebuie doar să privesc înspre ele așa spuneau
dar
era târziu

ei nu știau nimic
nici eu

asculta poezia in lectura autoarei