Podoabă ești
pentru fruntea mea,
ce mângâie ca luna
apa ochilor tăi.
Mângâie-mi, iubit-o,
coardele frunții,
prea tristă melodie poartă în ele.
Sărută-mi tâmpla,
perdeaua gândului meu,
ce ascunde altarul,
taina ființei.
Lasă-mi degetele să se împodobească
cu nisipurile mișcătoare ale părului tău de aur.
Lasă-mă să caut în ochii tăi
străfundul timpului veșnic,
să caut sămânța care ne-a născut.
Lasă-mă să-ți tulbur lacrimile
neînțelesului răspuns.
Îmbrățișează-mă ca o matcă,
sîmânță mângâiată de petale,
ce nasc liniște,
și în liniște
naște-vom iubirea.
Mugurul ei,
perla inimii,
duce-o-vom jertfă timpului.