în tot acest timp n-am avut decât o femeie fără față
aștepta trenul aproape de șinele lungi ale sternului
doar cu o pălărie plutind în vânt și degetele căutând părul
s-a prăbușit într-o vară în fața răzoarelor cu petunii, era prea
cald pentru umbrele care se întindeau
spre balansoarul gol, rezemat de grădină
între apă și lumina pâlpâitoare

toată insula a fost țesută de o mână sigură după ce infidelitățile
săpau vizuini, se strângeau toți la balul de sub
ulm. un lup cânta ca un bărbat prin care se vedeau
urmele de pietriș spre prundul alb
și bărcile părăsind, spre dimineață, felinarele balului

am tăcut mereu, povestea nu e decât o gaură care se deschide
la miezul nopții. gâtul dispare în ea, fața de lut se apropie și
mă sărută. văd prin golul acesta prea multe albine
ce strîng mierea în fagurii trupului, apoi o scurg în oase până se umple
întunericul. urlu după un timp
când un tren lasă în urmă doar o umbră și coastele șuieră
printre vocile pierdute, grădina se clatină, pare să cadă
întind mâna și adun câteva lucruri uitate