Soare-i chipul tău pe lume, și nici nu e vreo mirare,
Că tu lucrurilor toate le dai mândra-ți strălucire.
De iubești sau nu, tot una-i; soarta nu e schimbătoare:
Hărăzit mi-a fost, pesemne, ca să mor de grea iubire.

Am văzut aici o stâncă, până mai acum o clipă,
Dar, cum ți-a ieșit în cale, tu ai ars-o cu-o privire.
Vai, pierim, dar, uite râul nu-l vedem cum se-nfiripă:
Scrum sunt sufletele noastre, și nu este mântuire.

Nici o mamă vreodată nu ar fi putut să nască
Altă fată, să mai poată pe măsura ta să fie,
Căci privirea ta revarsă fericirea cea zeiască,
Iar a Domnului pecete, ah, pe chipu-ți se îmbie!

Cu zăpada-i te orbește fruntea ta marmoreană.
Buzele îți sunt ca macul purpuriu, în primăvară.
Și cu ce-aș putea să-asemui chipu-ți de nepământeană?
Te asemui doar cu tine - n-ai rivale-n nici o țară.

Sunt cuprins de aspre flăcări - nu mai am nici o putere.
Și ce lungă-i suferința pentru grelele-mi păcate!
O, minunii preacurate i-a dat Domnul mângâiere,
Când din boțul de țărână formele ți-au fost create.

Hovanes, nebune, bietul, vai, cum plângi fără-alinare!
Ars de flăcări mi-este trupul, liniștea mi-e năruită.
Tu ești focul meu de-a pururi, suferința mea cea mare;
Tu de ceruri ești trimisă - drept pedeapsă-mi ești sortită.