Cum mângâie dulce, alinã usor
Speranta pe toti muritorii !
Tristetã, durere si lacrimi, amor,
Azilul îsi aflã în sânu-i de dor
Si pier, cum de boare pier norii.

Precum cãlãtorul prin munti rãtãcind,
Prin umbra pãdurii cei dese,
La slaba luminã ce-o vede lucind
Aleargã purtat ca de vâ
Din noaptea pãdurii de iese :

Asa si speranta -- c-un licur usor,
Cu slaba-i luminã pãlindã,
Animã-nc-o datã tremândul picior,
De uitã de sarcini, de uitã de nori,
Si unde o vede s-avântã.

La cel ce în carcere plânge amar,
Si blestemã cerul si soartea,
La neagra-i durere îi pune hotar,
Fãcând sã-i aparã în negru talar
A lumii parànimfã -- moartea.

Si maicii, ce strânge pruncutu-i la sân,
Privirea de lacrime plinã,
Vãzând cum geniile mortii se-nclin
Pe fruntea-i de copilã cu spasmuri si chin,
Speranta durerea-i alinã.

Cãci vede surâsu-i de gratir plin
Si uitã pericolul mare,
L-apleacã mai dulce la sânu-i de crin
Si fata-i umbreste cu pãr ebenin
La pieptu-i îl strânge mai tare.

Asa marinarii pe mare îmblând,
Izbiti de talzuri, furtune,
Izbiti de orcanul ghetos si urlând,
Spernata îi face de uitã de vânt,
Si sperã la timpuri mai bune.

Asa virtuosii murind nu desper,
Speranta-a lor frunte-nseninã,
Speranta cea dulce de platã în cer,
Si face de uitã de-a mortii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchinã.

Cum mângâie dulce, alinã usor
Speranta pe toti muritorii !
Tristetã, durere si lacrimi, amor,
Azilul îsi aflã în sânu-i de dor
Si pier, cum de boare pier norii.

1866 11/23 septembrie