Să ne limitam la nesupunere
la umbrele brutele tăcutele
la căderea frânta brusc la jumătate
a pleoapei grele de bănuiala,
de plăcere sau de plictiseală...

Ce ironie crudă este ceața
ce ne învăluie speculativul instrument
plasat în dos de-orbită
în singurul moment
impertinent
când ne deschidem ochii o clipită
încremenită-n frică.

E frica de reclame, de mesaje
căci tot ce cheamă te distrage
din cruda lege-a firii ce iți spune
că lumea asta nu e pentru tine
că poate suntem doar prea multe guri
flămânde, flămânzinde, molfăinde...
cu colțuri strâns lipite de cuvinte
ce vor să fie pline... sau să fie bine.

Tot un mesaj vă scriu și eu
Și asta căutați și voi: mesajul meu.
Mesajul meu cel greu, dar nu, nu sunt un zeu
nici minotauri n-am învins precum Theseu
Și nici aproape nu mă simt de Dumnezeu...
Eu, da... chiar Eu... doar Eu...
aș vrea să am un Teu
căci Teul e o cruce fără moț
ce spală tot ce nu mai are rost,
ce n-a dorit să ne cunoască viața,
o cruce ce-a pierdut speranța
așa cum toți ne pierdem aroganța.

Mă tem că nu mai pot sa ma exprim,
că tot ce-am vrut să spun pare meschin
sunt pesimist, nicicum sublim
și tot ce vreau să văd acum
sunt linguri
ce vor sa fie pline... sau să fie bine.
Avem nevoie, dar, de foarte multe linguri
căci iată, ne-nmulțim...
deci fi-vom tot mai singuri...
singuri...
...guri...
...guri...