mi-e frică de lumină
ca lemnului de
cari
ca frunzei de omidă
ca focului de
apă
o brazdă-mi sapă ziua
prin globii
oculari
la ceasul când fotonii
din iriși se
adapă

străin devine trupul
privirea tot mai
nudă
cum amintirea nopții
începe să mă
doară
dar e târziu și ziua
mă-nvăluie
zăludă
săpând adânc și iute
în chipul meu
de ceară

e liniște de piatră
în mine și-n
cuvinte
doar dorul de-ntuneric
e-același n-a
murit
la margine de lume
îngenunchez
cuminte
și-ncremenesc
vecie cu chip
de zeu
cioplit