Pan

Acoperit de frunze vestede pe-o stinca zace Pan.
E orb si e batrân.
Pleoapele-i sunt cremene,
zadarnic cearc-a mai clipi,
cãci ochii-i s-au inchis -- ca melcii -- peste iarna.
Stropi calzi de roua-i cad pe buze:
unu,
doi,
trei.
Natura isi adapa zeul.

Ah, Pan!
Il vad cum isi intinde mâna, prinde-un ram
si-i pipaie
cu mingiieri usoare mugurii.

Un miel s-apropie printre tufisuri.
Orbul il aude si zimbeste,
cãci n-are Pan mai mare bucurie
decât de-a prinde-n palme-ncetisor capsorul mieilor
si de-a le cauta cornitele sub nastureii moi de lina.

Tacere.

In juru-i pesterile casca somnoroase
si i se muta-acum si lui cascatul.
Se-ntinde si isi zice:
"Picurii de roua-s mari si calzi,
cornitele mijesc,
iar mugurii sunt plini.

Sã fie primavara?"