Mi-ați spus că sunt fericit
de copil. Þopăiam într-un picior
și tare mă bucuram,
la vale,
că le am...
repede, repede...
"Uite, zbor!"

Apoi am lipsit o vreme
de la joacă, învoit de soare.
Învățam fizică de la nori...
pic, pic...
îmi ștergeau durerea
și mă luau peste picior, uneori:
"Să crești mare!"

Așa am făcut.
Acum știu că oamenii nu pot să zboare
decât legați în chingi de fiare
sau umbrele, depinde
de timp,
de stare,
de spirit
sau de culoare.
De multe ori obosesc
tare, tare...
Mă ridic în picioare,
închid ochii și repet fericirea,
lecția cea mai grea din viața mea.
"Are cineva o pereche de aripi?
Chiar frânte de sunt...
N-am de gând să zbor mult..."