La începutul lumii, un pictor
distrat a înmuiat penelul
murdar de soare
în cer albastru, nepătat.

Surprins,
în grabă să repare ce-a stricat,
l-a stins cu brun roșcat
sub petec reavăn de pământ arat.
Cât vezi cu ochii,
iarba și pomii
au rotit în dans săltat
verzi, vii.

A adâncit atunci penelul în ocean.
Cristale de lumină
urmau să moară de albastru inuman.
Dar lupta e departe de sfârșit.
Dovadă stă doar valul înverzit,
ajuns la mal,
rănit.

Privind prin luciul rece de smarald
s-a limpezit apoi
că toate-au fost o șagă,
o-ncercare
să inventeze o culoare
de ochii tăi,
țigancă.