Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă,
ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n viață spre tot ce ochiu-ncântă.
Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

Am căutat iubirea ca patrie voioasă,
ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
să spun odată clipei: ”Rămâi, eşti prea frumoasă!”
Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în țăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
am întâlnit în cale deodată un drumeț.
Pe umerii săi trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrențe şi cioburi fără preț.

Trecea pe-o cărărue întâmpinând batjocuri,
lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.
Urca pe colți de stâncă. Şi-n urma lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.

Şi totuşi în privire avea un cer de taină
cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
căci mult mai grea ca plumbul era povara lui.

M-am ridicat degrabă şi l-am ajuns din urmă
să aflu ce comoară în sarcină a strâns.
Dar am simțit că viața ca de-un prăpăd se curmă,
când am privit prin zdrențe cutremurat de plâns.

Căci se vedea-n povară un clocot ca de cloacă,
un colcăit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
vuia strivind grumazul sărmanei lui făpturi.


-Dar unde duci, străine, povara ta ciudată,
povara de osândă sub care-atât te-apleci?
am întrebat drumețul. Şi El mi-a spus în şoaptă:
-Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci...


-Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
dar tu pe cine cauți înnourat şi crunt?
-Eu...am şoptit în silă, eu... căutam iubirea...
-Iubirea?... fu răspunsul străinului. Eu sunt...