Urcă în fiecare noapte la mine, la etaj,
vânătorul cu calul lui. Sună, destup odaia, îl așez în fotolii
și scot rachiul. Calul ronțăie capodopere și bea
discuri de patefon. Discutăm despre vreme. Mi se
prezintă vietățile împușcate; o căprioară, un urs, un mistreț,
zvârlim totul pe plită și apoi moțăim. Calul
își pilește potcoavele, cască, apoi vânătorul zice:
Þi-am adus și niște mesteceni, un pârău și
ceva lună (dar nu și cea mai bună bucată că
stătea să plouă). Mușc din lună,
așez pârăul în scrin apoi mai torn rachiu, pun Aznavour
și stăm, picior peste picior, până se frige mistrețul.
Apare pe prag dar nu ne place, nu-i fript de ajuns,
el bombăne și sare la loc, pe plită. Bag un ceas
chefere pe foc (cu pendula frig ursul iar cu
ceasul-brățară al iubitei, inima căprioarei)
e cald, e noapte, e cafea și când întorc Aznavour
calul mănâncă discul ca pe o foaie de salată.
Mai fumăm un mesteacăn, rupem o ciosvârtă de mistreț
(Sunt bun? întreabă. Bunule, îi spunem, să-l bucurăm
și pe el) apoi vorbim de amor, eu arăt o poză:
marea în haine de duminică, el un bilet de loterie, iar
calul, poza lui Cassius Clay, la doi ani, pe blană.
Ne distrăm grozav, ne facem comozi
(ne-am scos potcoavele de la manșete) și când el pleacă
rămân îngrozitor de trist. Sparg, ordonat, paharele, alung
moartea din rănile vietăților și de la geam
îi văd pe prietenii mei suiți pe tramvai. Noaptea fantastică
se șterge și ea din pereți și caut somnul
cu ochii podidiți de frunze și păsări...