Trimis în solie,
Gigantul albastru se furișează în noapte.
Nu-l știe nimeni...
Poate doar vântul
Și vreo două-trei șoapte de îngeri.

- Luminată Doamnă,
Mă-nclin,
Și-ndrăznesc
Chipul de-argint să-ți umbresc
Cu vești de la cel ce-ai iubit:
Arde,
Urând de-o vecie
Pe ei, ce-au mințit spunând
Că de-un sânge ați fi!
Plecăciune...

Doamna păli.
Tristețea își plânse
Căci el n-o uitase...

Suratele, de noapte aprinse
Dezmiardă cosițele-i blonde.


13 noiembrie 2003