În fund de peșteri picură de veacuri
Tăcute lacrămi, ce mereu se mînă
Spre albele misterioase lacuri,
Și din adîncul lor răsar fîntînă.

Fîntîna rece gîlgîie din stîncă
Și răspîndește unde de răccoare ;
Pădurei verzi dă vocea ei adîncă,
Cîmpiei triste sălcii plîngătoare.

Așa, în suflet picură cu-ncetul.
Viața, ceasuri de melancolie :
Fîntînă clară, murmură poetul,
O de demult uitată poezie.