Am deschis ochii
ca pasari ce zboara in nedeslusirea timpului,
trezit din visul ce-am pierdut;
crampeie de lumina imi sfasiara oglindirea
profanandu-mi si cel din urma gand –
si s-a lasat intunericul…
ce liniste in lumea-mi amorfa!
Falfairi abatandu-se asuprami ,
din necunoscutele nemarginiri,
nu eram singur-
mai era ceva-
mi-am cuprins fruntea in maini,
dar o, nu…
sunt innotatoare-
si-am inceput a taia intunericul in fasii;
fasii…
imi fasiie auzul de glasul nevazut
al timpului ce m-a lasat
un biet flamand ne-nnaripat.

Ceva, cuvintele nu pot descrie,
aparu din mica-mi imensitate:
am sa rastorn Universul –
si-am prefacut infinitul intr-o picatura,
intunericul in iubire,
timpul in zboruri de pasare,
si…
m-am trezit –
Universul era vechiul meu Univers;
ce-ar fi de-as schimba Universul?!

Si-l voi schimba…