A plecat peste argilă,

suduind cu foc,

biet olar fără noroc,

o frământă-n silă.



Blidele cu cerbi și ciute,

cu lăstuni și flori,

nu mai râd, ca alteori,

prin unghere mute.



Nici vioaiele ulcioare

zvelte-n braț și gât,

nu-l mai bucură, oricât

le-ar stropi cu soare.



-Oale triste și posace,

răsfățate ieri,

tot ce-am scos din mângâieri

țăndări azi aș face.



In zadar v-am scris pe fețe

răsărituri dulci,-

nu vă vrea nici târg, nici bâlci,

trista tinerețe.



Mă tot duc cu hârburi goale,

vin tot mai calic,

parc-aÈ™ duce-n Carul-Mic,

sus, prin lună, oale.



Supte-s pleoapele nevestii,

plozii supți și ei.

Bate jalea prin bordei

ca un vânt prin trestii.



Așa spune, și, de-o parte,

oalele tresar,

și, ca el, și ele par

necăjite foarte.



-Dragele tătuchii fete,

alt olar străin,

ni s-a pripășit vecin,

cu urzeli șirete.



Rătăcit de nu știu unde,

Spân, limbut și șchiop,

ne bea soarele din plop,

zările rotunde.



Nu atât din lut cuminte

iscă frumuseți,

cât momește târgoveți

fermecând cuvinte.



Are șoapte moi ca lâna,

miere din știubei,

grai cu salbe și cercei,

vorba ca fântâna.



Târgu-ntreg îi râde-n cale

meșterului spân.

Numai eu cu voi rămân,

cârd pestriî de oale.



Zice și, oftând, se pleacă.

Mângâie-o ulcea,

Câte-o oală, ici, colea,

câte-un blid împacă.



Sau le ia de jos, în parte,

pe genunchi nițel,

că-s și ele, ca și el,

necăjite foarte.



*

Pe la ceasul serii,

când, gătiți curat,

vișinii și merii

ies la porți în sat,



pe sub legănare

albă de salcâm,

un drumeț răsare

de pe alt tărâm.



Tânăr ca minunea

crăngii pe zăplaz,

'nalt cum e minunea

papurii pe iaz.



Ochii, prinși cu plasa

dintr-un fund de cer,

când sunt ca mătasa,

când de giuvaer.



Vine fără grabă,

doar cu zarea-n sac;

bate la cocioabă

de olar sărac.



-Să nu-mi dai simbrie,

Meștere, nimic;

prispa ta să-mi fie

pat de ucenic.



Iar de-ți sorbi fiertura

Lângă muc de seu,

cu mireazmă gura

mi-oi clăti și eu.



-Mergi, măi, linge stele,

biet încalță-zări,

să frămânți ulcele

altor depărtări.



Cruce fă-ți și du-te,

ucenic pribeag,

dintre hârburi slute

și noroc beteag.



Nici un blid de bozii

n-am la cină-acum.

Străvezii mi-s plozii

și muierea fum.





Ochii, prinși cu plasa

dintr-un fund de cer,

când sunt ca mătasa,

când de giuvaer.



-Ba aici mi-e locul,

meștere amar.

Þi-a fugit norocul

la un alt olar.



Iarăși o să vină

de-om trudi în doi

oale de lumină

și ulcele noi.



Ochii lui, obrazul

mai senin i-l fac,

că topesc necazul

de olar sărac.



-Scoate-ți, ucenice,

cușmă și opinci.

Patru guri calice

vom spori la cinci.



Tinda, pat să-ți fie,

luna, strai de in,

stelele simbrie,

soarele, tain.



Râde ucenicul.

Ochii-adânci și buni

parcă-s borangicul

serii cu lăstuni.





Și-atât cer închide

fundul lor de lac,

că surâd și blide

și olar sărac.



*

De sub mâna ce-l supune,

tânăr și zburdând,

lutul prinde chip plăpând,

dulce goliciune.



Și cum iese din plămadă

trupul fără strai,

parcă gângurește grai,

parcă vrea să vadă.



Sus, pe cântecul tulpinii,

roata joacă și

născocește gingășii,

rotunjimi și linii.



Printre noi făpturi de oale

răsărind, zvâcnesc

ba un umăr fecioresc,

ba o coapsă moale.



Ba pe-un fraged șold subțire,

toarta de ulcior

galeș cade și ușor

ca un braÈ› de mire.



Colo, ca un sân de fată,

pâlpâie-o ulcea.

Un obraz de blid spre ea

cu sfială cată.



Dincolo, o lună plină

a căzut din cer

sau o strachină-n ungher

picură lumină ?



Harnic ucenic se pleacă

smălțuind mereu.

În spărturi de curcubeu

huma o îmbracă.



Dacă mâinile-o răsfață

și-o desmiardă lung,

ochii lui parc-o străpung,

vrând să-i deie viață.



Ies familii de argilă

de sub mâna lui:

oale mari și mici cu pui,

blide cu prăsilă.



Freamătă de ele, cântă

Tindă și cerdac.

Cântă și olar sărac

și bojdeuca sfântă.



-Mi-ai făcut aici, băiete,

cântec din bordei,

zâmbet, fiece crâmpei,

fiece scaiete.



Tu dai duhul tău țărânii,

inimă îi dai;

porți și-n ochi un colț de rai

și-n minunea mâinii.





Tot nu vrei să-mi spui de unde

vii și cine ești ?

Ucenic cu ochi cerești,

taina ta ce-ascunde ?



El zâmbește și frământă

sau, pe lutul scris

smălțuiește cerbi de vis

și cocioaba cântă.



-Mi-ai sfințit și prag și oale,

ucenic senin.

Prour, la ferești mi-anin

Zâmbetele tale.



Soare-s genele muierii,

Târgul larg și bun,

iar tu râzi, cum râde-n prun

creanga primăverii.



Tot nu vrei să-mi spui de unde

vii și cine ești ?

Ucenic cu ochi cerești,

taina ta ce-ascunde ?



El surâde și frământă.

Oalele cu pui

gânguresc în jurul lui

și bordeiul cântă.



*

Cine-mi lunecă pieziș

la uluci iscoadă ?

Cine-și face din frunziș

pândă și broboadă ?



Cine din salcâmi în duzi

șerpuie subțire,

că nici boare nu-l auzi,

nici nu-l simți foșnire ?



Spân limbut sub crengi în pârg

umbra și-o desprinde,

ros de ciudă că la târg

oale nu mai vinde.



Pe furiÈ™, cu pasul rar

și cu umblet moale,

dă colibei de olar

tâlhărești târcoale.



Și pe prispă de bordei

oare ce-mi zărește ?

Oale scrise cu scântei

Râd copilărește.



Blide noi la soare-și scot

rumena lor față,

adunând văzduhul tot

într-un ciob de viață.



Și-n mijlocul lor, din plin

frământând plămada,

tânăr ucenic senin

alb cum e zăpada.



Ochii par din cer culeși,

taine fără nume;

zâmbetul, ca un cireș,

i-a-nflorit în lume.



Licăre sub mâna lui

lutul când l-atinge.

Fulger care e și nu-i

fruntea i-o încinge.



Și tot trupul, scufundat

trudei ce-l îndoaie,

parcă scapără ciudat,

când îi când, prin straie.



Verzi sunt buzele de spân,

limba și mai verde;

cu năpârci în gând păgân

printre crengi se pierde.



Iar în zori, când ori ce stea

fuge sus în slavă,

spânul șchiop cu limba rea

duce-n târg otravă.



-Strâmbi am fost, smintiți am fost,

crunt păcat ne-apasă:

dracul are adăpost

la olar în casă.



Ucenicul nepătruns

ce, râzând, ne-nșală,

fumegă miros ascuns

de pucioasă goală.



L-am pândit printre uluci,

l-am văzut cum scoate,

din dogori și din năluci,

oale blestemate.





Ce stârnește din vâltori

mâna fumegândă

cară târgului în zori,

spurcăciuni să vândă.



Vorbele de spân semeț

zumzăie ca stupii,

prind spinare de mistreÈ›,

se zbârlesc ca lupii.



-Nu-i sfielnic ucenic

cel răsfiert în smoală;

iadul joacă din buric,

pus în orice oală.



Þipă-n blide goliciuni

vii de paparude,

ard și zbârnâie tăuni

în ulcele crude.



Fie blid, fie ulcior,

pângărind, ne-ntină

pâinea sfântului cuptor,

sfântul vin la cină.



Toate parcă-s în răspăr,

numai iadu-n toi e.

S-a legat cu dracul văr

târgul, fără voie.



Vorbele -zăvozi de fier-

scapă din belciuge.

De la vameÈ™ la dulgher,

geme târgul, muge.





Vuietul, sculat întreg,

pleacă de la vetre.

Mâinile păduri culeg,

cară munți de pietre.



Fierb țn poartă de olar

gloatele năuce.

Ochi senini în prag răsar,

raiul lor străluce.



Crește negrul vălmășag,

urlă târgoveții.

Bunul ucenic din prag

luminează vieții.



Þăndări oalele se fac,

blidele fărâme;

zări și tindă și cerdac

stau să se dărâme.



Pietre vin în joc turbat,

Grindină nebună,

peste tânăr trup se-abat ;

peste blide tună.



Tună pietre, fierb furtuni,

se-ntărâtă gloate.

Mai albaștri, ochii buni

luminează toate.



Sângeră, sub izbituri,

oalele schiloade.

In genunchi, peste spărturi,

umbra albă cade.





Geme câte-un hârb mai mic,

plouă bolovanii.

Ochi senini de ucenic

luminează stranii.



Mor ulcioare de pământ,

zuruie ulcele.

Ucenic cu trupul frânt

arde peste ele.



Și cum sta-n genunchi, pe prag,

cioburilor pază,

câte răni de hârb beteag,

toate scânteiază.



Bolovanii vin duium,

târgul crește-n poartă.

Ochii mari surâd și-acum,

ochii limpezi iartă.



Alte țăndări se-nroșesc,

iar din luturi sparte

frunți, obraji și ochi zâmbesc,

luminând prin moarte.



*

Melcii stelelor scot coarne,

forfotind prin foi.

Cărăbuși de aur, goi,

cad prin crini cu goarne.



Vraiștea de sus e toată

freamăt, zumzet, zvon;

la ferești fără oblon

tainele se-arată.



Ca o pară-n cer se coace

veacul necules.

Ies minunile, cum ies

puii din găoace.



Noaptea-i grea de must, și luna

dă și ea în copt.

N-a dormit de nopți vreo opt

meșterul nici una.



Somnu-abia acum prăvale

în adânci fântâni

tâmpla ce-a căzut pe mâni,

omul beat de jale.



Frânt pe scaun, lângă roată,

noaptea-l suge-n gol.

Plânsul tot îi dă ocol,

luna, câteodată.



Pe tulpină, roata moartă

n-a mai pus zvâcniri

rotunjimilor subțiri

de ulcior cu toartă.



N-a mai pus nici șold molatic,

nici grumaz sfios

lutului zvârlit pe jos,

crâncen și sălbatic.



Blide surde, oale ciunge,

hârburi șchioape zac

moarte-ntr-un ungher sărac,

unde stea n-ajunge.





Și, deodată, zidul pleacă,

lunecând-napoi.

Cu mireasmă de trifoi

luna toate-îneacă.



Dau navală-n casă nucii,

teii buzna dau.

Unde-a fost perete, stau

'nalte trepte lucii.



Și pe trepte lin coboară

șovăielnic pas;

ucenic cu chipul tras

intră în cămară.



Parcă luna îl aduce,

razele l-aduc.

Vin grădinile buluc

cu tămâie dulce.



Fruntea-i picură broboane

roșii de măceș,

ochii par din cer culeși,

fața, din icoane.



Uneori roșesc o pată

stropii pe podea,

dar el râde, cum râdea

lumii, altă dată.



Razele vorbesc în șoaptă,

cu polen pe guri.

In ungherul cu spărturi

foșnet se deșteaptă.





Cioburi pline de sfială

ies din morți adânci:

în genunchi, în cârji, pe brânci,

orice hârb se scoală.



Oale ciunge, blide surde,

țăndări fel și fel

merg de-a bușilea spre el,

gata iar să zburde.



Din surâsul lui adie

duh de busuioc:

toate stau, când stă pe loc,

merge, toate-nvie.



Singur meșterul suspină,

dus în vis, afund.

Până-n noaptea lui pătrund

ochii de lumină.



Mâini subțiri se lasă bune

peste somnul greu ;

ochii mari surâd mereu,

glasul dulce spune:



-Meștere cu lungi suspine

ce-ndoieli te storc ?

Vezi, din alte lumi mă-ntorc

ucenic la tine.



Vin așa cum mă ții minte,

ca în ceasul când

pietrele loveau, pe rând,

trupul meu fierbinte.





Coasta mea și-acum dogoare,

dar zâmbesc și cânt.

M-am întors ca să-ți frământ

alte noi ulcioare.



Nu fi trist că sânger încă.

Noaptea am să-ngrop

în argilă câte-un strop

și-n tăcere-adâncă.



Ziua, târgul m-ar ucide,

se răscoală-ntreg,

dacă vede că mă-ncheg

în pământ de blide.



El nu-mi iartă orice feric

din surâs ceresc.

E mai bine să-mblânzesc

lutul pe-ntuneric.



Bunul ucenic cuvântă.

Ia, domol, de jos,

lut zbârlit și somnoros

și-ndelung frământă.



Când cu mâna îl înfrânge,

când pe roată, sus.

Rar, în negrul trup supus

cade-un strop de sânge.



Tac străfundurile lumii,

un cuvânt nu zic.

Numai blândul ucenic

Dă cutremur humii.





Plămădește noaptea-ntreagă

oale, blide, căni.

Picurii neînchisei răni

zâmbete se-ncheagă.



Și cocioaba iar se-ncarcă

cu făpturi zglobii,

ca albaștrii ochi de vii,

de senine parcă.



Chiar și meșterul ce doarme

râde-n somn stingher,

în bordeiul plin de cer

și gingașe larme.



Zorii fâlfâie prin casă.

Mâini subțiri tresar

și pe frunte de olar

ca un mir se lasă :



-Scoală, meștere, și ia-le.

Arde-le-n cuptor,

mergi și fecioria lor

du-o lumii tale.



Lasă târgul tău să creadă

singur că le faci.

Lumii, dacî vrei s-o-mpaci,

dă-i mormânt să vadă.



Să nu-i spui că vin pe lună,

nici ce-ascund în lut.

Las-o pe mormântul mut,

mărăcini să-mi pună.





Nopți la rând ți-oi fi de-acuma

tainic ucenic.

Pașii par de borangic,

fața lui, ca spuma.



Înc-odată, prin odaie,

ochii zări trimet.

Pașii urcă-ncet, încet,

trepte de văpaie.



Peste oale, căni și blide

scări de foc se-nchid.

Unde trepte-au fost, stă zid,

iarăși vechiul zid e.



Zorii zboară și se joacă

gureși porumbei.

Apoi meșter și bordei

în mărgean îmbracă.



Și, deodată, fiecare

oală de pământ,

lăcrimând de duhul sfânt,

sângeră de soare.