în ceața presărată cu amănunte încremenite
spre capătul curcubeului tăcerilor nocturne
ca într-o liniște prevestitoare de liniște
mâinile încă se descoperă una pe alta
oare vom mai traversa dimineața ivorie?

conturul îmi scapă
și totuși
refrenul continuă călătoria
spre centrul timpanului

și aud...

în echilibrul nostru pe marginea sărutului
nu am fost niciodată atât de fragili
nu am fost două siluete nesigure confundând timpul
schițând grădini suspendate în imaginar
nici măcar mâinile noastre nu s-au întâlnit
iar balanța aceasta pe care cântărești fantasmele
atingând un trup de lut de alt trup
astăzi trișează

străbătând liniștea vulcanică
timpul
se naște în cochilii pline de umbră