am mințit când îți spuneam că nu sunt tristă
că nu plâng versuri și că mă uit la tine
ca la un extraterestru cu poeme în buzunare

nu inimi nu mai desenez niciodată
pe copaci nu mai scriu nordul în cercuri nu mai pun
diacritice la textele lui nexus nu mai caut
nici un serial number one nu îi mai privesc buzele

s-a terminat și toamna asta în sepia
vârstele se scurg venin de pe frunze
eu încă visez mâinile lui conturând
cel mai alb divizor comun al zăpezii
cel mai tandru anotimp doar al nostru
în care să ne ținem de degete și să ne aruncăm
în față
în spate
apoi să ne prindem
în noaptea fără clanță a tăcerii