Trebuie să mă trezesc din dulcea agonie a visării
La care m-am condamnat precum Zeus pe Prometeu.
Trebuie să-mi încord mușchii obosiți ai voinței
și să rup lanțul în care brațul gândului
Este cetluit de stânca Indiferenței.

Văd cum lanțul acesta strivește orbita și țeasta vulturului
și cum acesta îmi cade la picioare fâlfâind încet, încet.
Mă văd cum mă ridic și-mi fac talisman din țeasta lui
îi mușc inima și-mi fac șorț din penele lui.
Sar din vârful muntelui și plutesc încet spre pământ.

Trebuie să mă trezesc din dulcea agonie a visării.