Departe de speculativ, poetul Ionuț Caragea aspiră la revelarea fenomenelor autentice. Este o primă și esențială caracteristică a modalităților sale de ființare în edificiul liric pe care îl creează și îl recreează. Desigur, opțiunile disciplinei de credință îl situează în sfera amplelor meditații. Și, prin formule și tehnici expresive, purtătorul de limbaj modelizează nucleele cuvintelor - aparent uzuale ale lumii fizice, impregnându-le prin filtrul culturii cu străfulgerări artistice. Dar, “magia poetică e severă” - rostea în cuprinsul cărții Structura liricii moderne, Hugo Friedrich. E “îmbinarea fanteziei și a puterii de cugetare” - mărturisea Novalis. La rândul său, Victor Hugo consemna în Les Contemplations: “cuvântul e o ființă vie, e mai puternic decât cel care îl mânuiește; apărut din întuneric, creează sensul pe care el îl vrea; însuși cuvântul este ceea ce așteaptă din afară cugetul, văzul, simțirea - și e chiar mai mult - : e culoare, noapte, bucurie, vis, amărăciune, ocean, infinit; e logosul lui Dumnezeu”.

Astfel spus, se înțelege că poezia “arată calea” pe care o urmează poetul. Însă totul ține de misterul destinului.

În trecere prin literatură, Ionuț Caragea se înscrie pe o anumită orbită, care poate fi determinată cu ajutorul unor coordonate trasate de metode critice viabile. Așadar, să-i urmărim evoluția și fuziunea etapelor în dinamica lor specifică. Despre distinctivul modernism tipic, construit pe certitudini, ne covinge poetul prin perenitatea operei: Delirium Tremens, poezii, 208 pag., Colecția Debut, Editura Stef, Iași, iulie 2006; M-am născut pe Google, poezii, 144 pag., Colecția Universal, Editura Stef, Iași, martie 2007; Donator Universal, poezii, 120 pag., Colecția Universal, Editura Stef, Iași, iunie 2007; Omul din cutia neagră, poezii, 106 pag., Editura Fides, Iași, decembrie 2007. Deci, în tipul de analiză practicată aici, se cuvine o abordare cronologică.

Materia volumului de debut Delirium Tremens este pigmentată de amintiri polarizate eufonic prin accentele mirajului erotic, în registru confesional. Modulațiile sunt tensionate, încărcătura afectivă se mai sprijină și pe un imaginar ideatic, dubla văpaie a suferinței metafizice pune la grea încercare ecoul ontologicului liric. Spre exemplificare, prezint un interesant travaliu artistic descifrat în poemul “Stele Verzi”. La prima vedere, osmoza forțelor stilistice dă impresia unei temperaturi melancolice în notă personală. Desigur, mișcările limbajului, reflexele imaginilor uneori ireale, înfățișează aparent subiectul inițial al “evenimentului”. La noi, ajunge chiar o vibrație de contemplare. Dar elementele puternice ale sensibilității, evoluează și în alte zone decât cele exterioare, sustrase locurilor și timpurilor comune. În prim plan, poetul se descoperă surprins de “invazia aminitirilor” : “/ nu credeam că amintirile își vor înfige în trupul meu / colți de fildeș / nici că privirile fotografiilor vor iscodi de câte ori / inima va bate într-o secundă /”. Este deci, percepția fenomenologiei conștiente: adică impulsul inițial amorsat din real. Desigur, într-un asemenea caz, se naște întrebarea: percepția a atins substanța gândului, stimulând fantezia, ori energia-gând a cuprins lumina arhetipului fanteziei? Pentru că, într-un spațiu imaginativ - dar cu eul receptiv, adânc ancorat în natura vieții, poetul își declară voit solitudinea: “/ singur cuc în mijlocul nopții /”, deși este - după cum vom remarca din chiar geneza poemului, părtaș și la pluralitatea “concretului”. Și, pluralitatea creativă prin transfigurări devine prolifică în unitate: “/ mioarele-mi țin de urât / vorbind pe limba unei pendule ce moțăie în stână / fusul învârte orele de lână /” (admirabile metafore de referință date frăgezimii iluziei timp-netimp în spirit metafizic!). “/ firul urzește și îmbracă Luna-n haine noi / marea geloasă întinde palmele cerșind / valurile strigă cu spume la gură:/ noi vrem Pământul ce ne-a-nșelat / cu tine-n asfințit!/”. Ei bine, din această ipostază, poetul vede firul timpului nevăzut, îmbrăcând Luna (astru responsabil de fluxuri și influxuri, de naștere și moarte). „Aude” strigătul ondulației elementului primordial apă (marea geloasă), revendicând purificarea materiei grosiere, predominantă în lumea formei (”noi vrem Pământul ce ne-a-nșelat”). Unde nu trebuie neglijat simbolul ezoteric al botezului…

Este ilustrativ: “/nu credeam că lacrimile se-adună într-o groapă/ adâncită de suspine/ nici că toate speranțele sunt cu capul în nori/ visând încă la nemurire/ văd Stele verzi/”. În finalul poemului, poetul părăsește relativismul trăirii “organice”, angajându-se în transcendent prin “speranțele” care “ating” dimensiunea etherată a norilor (”visând încă la nemurire”). Consecvent, el își numește cu devoțiune poemele - Eu la pătrat, Colț de Rai, Dragoste de heruvim, La început a fost punctul, Renaștere, Trag cu ochiul la capitolul Nemurire, Tu din Eu, Șamanul timpului, Urme, Să ne ținem de mână și să privim răsăritul, Orfelinat celest, Invocarea celuilalt Eu, Umbra vieții, Agnus Dei, Babylon, Și semeni printre semeni, O nouă viață, șamd., gradând discursul poetic rafinat, fosforescent, până la sublimare. Totuși semnele devin eruptive când se situează pe sine și își situează și opera în momente crepusculare; atunci imaginile și excitările diferă: “/nu mai trebuie să spun nimic totul vine de la sine/ aș putea să scriu și cu ochii închiși / și tot vor răsări perle din degetele mele întrepătrunse-n tine /”; “mi-a spus cineva că nu voi ajunge niciodată poet / țin minte / avea dreptate sunt doar micul tău geniu și cel mai bun amant / nu ne știe nimeni doar noi unul pe altul nu ne mai interesează ceilalți / suntem doi îngeri răstigniți de trandafirii inimilor în mica noastră chilie de sfinți (tanti, tanti)”. Iar în alt loc: “/ viața este zero, la puterea doi / și rămâne zero, nuli suntem și noi / viața este unul, împărțit la doi / rămâne jumătate, restul la gunoi / viața suntem toți, radicali din unul / și rămâne răul și în mijloc bunul / viața este sfera, cercul și pătratul / scotocind prin toate, aflăm rezultatul / viața e triunghiul, dreptele catete / și rămâne unghiul fără epitete / viața e obtuză, până-n infinit / și rămâne punctul, singur și uimit / viața-i printre puncte, o mulțime vidă / și rămâne moartea, singură, rigidă / viața este zero, zero absolut / la puterea doi, un necunoscut / viața-i geometrie - simplă cum sunt Eu / însă Eu²= Dumnezeu / (Eu la pătrat)”, unde structurarea paradigmei, convențiile rimei, numărul de silabe din vers, nu împiedică originalitatea să se manifeste în mod distinct.

Nu cumva, preocuparea voinței expresive față de voința formală ia aspectul unei oficieri dezolante, pentru ca în finalitatea poemului să-și proclame superioritatea prin transcendență? Pe calea înnobilării, tema creației sale poetice este în legătură natural - spirituală cu universul, culminând prin bogăția conținutului (Și semeni printre semeni): ” / Și iată-l cum pășește / E mai bătrân cu-o treaptă / A fi este - lumește - / O pildă înțeleaptă / Și iată-l cum se-nalță / La cer fără să-l doară / E plin de cutezanță / Ca și întâia oară / Și iată-l cum grăiește / Prin cărțile creștine / De mori este lumește / Și voi veți fi ca mine / Și iată-l cum coboară / În tot se regăsește / E croncănit de cioară / Și aripă de pește / Și căi necunoscute / Culegi ceea ce semeni / Și vrute și nevrute / Și semeni printre semeni / Și iată-l cum și-ascute / Privirea pe-ndelete / și suflete pierdute / Te hăituiesc în cete / Și iată-l cum domnește / În viață și în moarte / Lumește nelumește / Aproape și departe / Și iată-l cum pășește / Poet printre poeți / Lumescul nelumescul / Mă vreți și nu m-aveți… /”. După cum se observă, forța de iradiere are darul de a înfrunta tradiția lirică.

Volumul Delirium Tremens anticipează surprinzător de exact continuitatea operei poetului în care esențialul rezultă din întreg.

Principalele virtuți ale scriiturii din “M-am născut pe Google” se descoperă abia după trecerea prin poemul invocator “Lăsați-mă să-mi termin poezia” (pag. 60): “/ poezie deschide-te și lasă-mă să intru / în tărâmul tău de vis / sufletul meu este cheia cuvintelor / suferința mea este calea /”; “ea este casa în care mă voi odihni / mormântul la care-mi vor plânge copiii / rugăciunea către bunul Dumnezeu / ea îmi este fericirea / și exilul /”. Þinând seamă de claritatea semnificației simbolice, sesizăm înnoirea eforturilor spirituale înspre speranța apropierii de perfecțiune (năzuință etern umană). Rezolut sens dat vieții cu valențe înălțătoare din “microcosmos” în “macrocosmos”.

Idealitatea demeresului se prefigurează din conștientizarea (și “acceptarea”) ciclurilor de renașteri: “/născut pentru a fi liber/ căutător de comori printre tainele acestei vieți/ născut pentru a fi om/ îndrăgostit de himerele acestei lumi/ născut pentru a fi…/”; “/născut să respir sufletele celorlalți/” (Născut pentru a fi liber). “/născut să fiu om/” - subtil enunț, menit să (re)confirme consacrarea omului (ca divină emanație din monada universului, potrivit Teoriei Creaționismului), dincolo de rigida interpretare din Teoria Transformismului, susținătoare (doar) a percepției somatice. Cromatica metaforică “/născut să respir sufletele celorlalți/” este un veritabil element de coeziune, de comuniune, dar și de amplitudine, capabilă să depășească banalul și nocivitatea. Pe ritualicul “traseu”, capacitatea de reprezentare poetică “dizolvă” declinul timpului lăsând senzația unei clarviziuni înfiorate: “/m-am agitat în jurul acelei picături o veșnicie/”; “/Ar trebui să iubești picătura pentru că-ți limpezește săngele și-ți domolește focul în rărunchi/” (Picătura). Sau: “/cerul poleit/ prometeice gănduri/” (Unde ești?); “/am bătut din poartă în poartă/ strângând de pe ici de pe colo puțină iubire/ o țin la pieptul meu am crucea cheie/” (Am bătut la poartă); “/la mal pământul jăratec/ aerul plin de fum și pucioasă/ botezul focului/” (Rugăciunea unui fachir); “/mă gândeam unde o fi inima mea/ printre atâtea alte o mie/” (Iubiri off-line).

Când sufletul poetizează, poezia este sugerată (evocator) printr-o “regăsire” cu geniul eminescian: “/ne odihneam regăsiți sub teiul bătrăn/ din flori îți împleteam o cunună,/ flori muritoare - nemuritoare rămân/ sus pe cer - și Luceafăr și Lună/” (Lui Eminescu). Tot metaforizând, necunoscutul este redus la cunoscut: “/m-ați căutat peste tot și eram pretutindeni în adăncul ființei/ în esența lemnului crucii/” (Sentiment accesibil).

Efervescent, “M-am născut pe Google”, oferă o posibilă transformare poetică a lumii, căreia nu-i lipsește un istorism arhitecturizat.

“Vinerea Mare” deschide fereastra spațiului extins, ocupat de “Donator Universal”. De această dată, din interior, poetul reformat în vogă expresionistă, aspiră la Creator printr-o pulsație a crucii cardinale: “/Din miez de nuc/ Crucea mi-o duc/ spre Creator/ Pe cruce mor/”. Cea de a doua poemă “Crist îmbătrânit” s-a născut dintr-un paradox. Fiind atras de gravitația terestră, poetul trăiește experiențele existențiale cu fidelitate, în circumstanțele povarei timpului însumat, vinovat de perisabilitatea conținutului material (de fond și formă). Perisabilitate care, îi pendulează crezul sapiențial între derizoriu și transcendent. Altfel, cum de se implică ca actant al ideii de “îmbătrânire Cristică”? Apoi, tot el poetul, dă o altă configurație structurii textuale, pentru ca în încheierea parabolică să pulverizeze inițiatic paradoxul: “/te întrebi de ce te atrage bărbatul acela/ cu părul albit și mâinile aspre/ de unde are toate acele semne pe trup/ vrei să-i fii camarad de arme și scut/ pe drumul gropit spre necunoscut/”; “/tu știi femeie/ cu vârsta se-așază gloria pe față/ însă cununa de spini este numai a lui/”. Mai departe în “Agnus Dei”, poetul se recunoaște ispitit, atins chiar de o păcătoșenie, acuză singurătatea devoratoare, vede în “sclavie” o “chintesență” a “puterii distructive”, primește robia impietății: “/până și Dumnezeu s-a născut bătrân/” (..?), dar vrea “/să mor liniștit pe limba mieilor/”. Spontana dorință a procesiunii sacrificiale, vine tot din simbolistica “Vechiului Testament” (ca jertfire întru Providență), culminând prin mântuitorul simbol Cristic (Mielul = Iisus Cristos nazarineanul).

Personal, îmi rezerv dreptul să cred că, la “facerea” cărții “Donator Universal”, Ionuț Caragea a fost marcat de o devastatoare seismă interioară. Însă salvarea, ieșirea din dramatic s-a produs grație spiritului său, însetat de divinitate. Exemplele pot continua din ciocnirea straturilor eterogene: “/oare este o crimă în fața lui dumnezeu/ să ucizi pentru o poezie/ numai pentru ca acea poezie/ să aibă parte de viață?/”. În “Ultimul zbor” se resimte trauma “părăsirii”: “/voi lăsa lacrimile să curgă/ și nu va fi un secret/ doar un plânset secret/ ca înfrigurarea unei păsări bolnave/ părăsite de stol/ privind la ultima frunză/ ca la o ultimă fărâmă de cuib/”. “Mereu, mereu”, dezvoltă neîncrederi și îndoieli, apte de a intra în textul poetic: “/o lume își tăinuie glorii/ o lume dezvăluie zorii/ un pas îl urmează pe altul/ iar urma rămâne ofrandă/ pământului frate de cruce/ și gândul departe te duce/ o lume privește spre culme/ se-nalță spre veșnicul haos/”. Nivelul referențial din actul său liric se prelungește până la luarea în stăpânire a versantului “umbră - credință”: “/Colind căt e lumea de mare, pământul/ iubirile mele trecute ca gândul/ și umbra își pune în mine credința,/ s-o port spre-ntunericul veșnic - sentința/”. Echilibrul metapoetic din “Donator Universal” se caută în “Durere-moarte-viu”: “/Mă-ndrept ca un proscris, spre țărmuri anateme,/ Poeme și iubiri, iubire în poeme/”; “/Geea își scoate sânul, sunt oare al său fiu?/ Înlăcrimez pământul, durere-moarte-viu/”.

Cu o intensitate neașteptată, “Omul din cutia neagră” iese din propria ființă lăuntrică a poetului, venit să întâmpine lumea în totalitatea ei. Poetul folosește un furnal misterios în care topește aluviuni, dând la iveală fluidul incandescent, decantat, distilat. Comburantul este suferința. Turnarea (și patinarea) în formele sintezelor poetice se prelucrează după o alchimie proprie. Astfel, devenite prototipuri cu armonii de rezonanță, ele capătă valori într-o ierarhie a semnificării: “/o zi în care timpul/ nu are timp să-și numere pașii/ în care păsările își ascund veșnicia sub aripi/ și cenușa ți se așază/ la rădăcinile unui foc fără fum/”; “/o zi în care te-ntrebi/ și dacă păcatul nu e păcat/ și dacă alegi și calea cea mai ușoară/ și dacă te legi cu lanțuri de falsul destin/ și scrii poemul suferinței fără margini/”; “/o zi în care statul pe loc/ sub un copac imaginar/ îți poate aduce universul în palmă/” (poemul suferinței).

Intuitivul dă prezențele introspecțiilor de instanță mistică: “/poate că raiul nu este/ decăt o mulțime de inimi concentrice/ poate că sângele curge/ doar pe un jgheab de duzină/ poate că celui de sus nu-i place/ omul habotnic/ ci omul care învață să zboare/ chiar dacă zborul ține de pântecul mamei/ și până la bătrânețea prăpastiei/” (inimi concentrice). Deloc episodic - dar cu laturi diametral antagonice, sălășluiește în simțurile poetice “întunericul”, întruchipându-și duplicitatea: “/întunericul/ nu este decât un paradis/ cu luminile stinse/ în care oamenii-și strigă pe nedrept/ izgonirea/ ce poate fi mai frumos/ ca paradisul cu luminile stinse/ acolo unde se altoiesc păcatele lui Adam/ cu păcatele Evei/ acolo unde încolțesc semințele veșniciei/ bun, și cu lumina ce facem?/ închidem ochii și visăm la paradisul/ cu luminile stinse/” (trăiesc în paradisul cu luminile stinse).

În poemele lui Ionuț Caragea, până și tăcerea jubilează “dată cu vocea la maxim”…: “/cum vrei să te țină minte lumea/ ca pe un om vesel/ ca pe un om trist plăngând adesea/ ca pe un poet spânzurat de cuvinte înalte/ cu ochii pierduți printre stele/ îmbibate-n alcool/ privește lumânările se aprind/ în cimitire se proiectează filmele mute/ și cine să aplaude și cine să aplaude/ și cine să deranjeze această tăcere sublimă/ și cine va ecraniza învierea/ a câta înviere doamne/ de la care prietenii noștri lipsesc/ a câta tăcere dată cu vocea la maxim/ a câta trecere în revistă/” (tăcere dată cu vocea la maxim).

Prin imboldul său creator, tânărul poet Ionuț Caragea - al cărui suflet are limpezimea și memoria ancestrală a cristalului, ne-a dăruit un regal liric în patru volume, demn de o înaltă prețuire. Dar, pentru o definire mai exactă a Quadrivium - Trivium-ului dar și a Quantei vestitorului înzestrat Ionuț Caragea, citez un fragment de text celebru în care acesta se regăsește: “Izvorul a tot ce e viață omenească zăcea pentru Goethe în sufletul individual, în “monada” ce se dezvoltă dinăuntru în afară și trăiește în cursul acestei dezvoltări avântate într-o legătură natural-spirituală cu universul” (Fritz Martini, Geschichte der deutschen Literatur, Ed. I-a 1949).

N.N.Negulescu.