Postmodernul este un curent artistic nou, care s-a născut din necesitatea descoperii unor noi receptori la viața cotidiană a sfîrșitului secolului douăzeci. Fiecare transformare a sistemului nostru biologico- social, atrage dupa ea și transformari in spațiul de coexistență umană între indivizi din medii diferite ale societății actuale. Cultura și arta au îmbrăcat de asemenea forme noi estetice, pentru că s-au adaptat cerințelor acestui secol, civilizației progressive și implicit s-au adaptat formelor sociale ale societății dezvoltate și tehnicilor de vîrf indispensabile vieții omului nou.
Dorința de a trăi decent, confortabil și înconjurat de cît mai multe obiecte funcționabile, care să ușureze și să ofere un mediu ambient individului, a redus gustul estetic lumea occidentală pur și s-a conformat ideii practice de apercepare a artei și trăirii estetice prin prisma utilului și plăcutului. Relația subiect- obiect nu mai are posibilitatea de a se desfășura într-un cîmp imaginativo reflectiv abstract, în care fantezia să construiască elemente artistice și să nască idei creatoare. Teoria artei s-a redus sistematic la reflecții sensitive, plastice, frumosul fiind eliminat. Materialul de observare nu mai este contemplat și analizat, pentru că sistemul theoretic- ethnic artistic a deviat și s-a corespuns noilor cerințe ale artelor nou născute.
Conștiința este aproape anestetizata, după părerea filozofului german Welsch, estetica pură deviind în anestetică, deci într-o formă aproape moartă, fără simțire a fenomenului estetic.
Valoarea și proporția nu se mai încadrează în norme academice, devin accesibile fiecărui om de rind. Omul poate contempla obiecte banale, care oferă ceva practic și imediat de saturare a spiritului dar și a stomacului, a confortului imediat. Cele mai variate forme artistice cu efect imediat aperceptiv sînt marile complexe industriale, magazinele alimentare, locuințele confortabile în blocuri cu cît mai multe etaje sau în vile moderne construite cît mai geometric posibil, abstract și practice omului de rind, accesibile și mediilor sociale joase dar și elitelor societății.
Magazinele cu vitrine atrăgătoare au devenit centre de atracție ale simțurilor, acestea sînt destinate consumului imediat, delectării privirii, autohipnotizării în relația obiect- subiect.
Alte forme artistice directe provin din mediile de comunicare și din publicitate. Panouri immense prezintă o viață aproape sintetică a individului, dresat, pentru a se adapta principiului de cerere și ofertă din mediul postmodern capitalist. Dacă în alte secole arta era ridicată la un rang al frumosului, consumat însă de oameni inteligenți, al căror gust estetic fusese deja învățat în școli, în academii de artă sau la curtea unor mari iluminați nobili cu pretenții artistice, în zilele noastre arta a devenit accesibilă fiecărui om, dar nu neapărat ca artă, pentru că expresia artistică a dispărut iar regulile teoretice au deviat în interpretări ilogice sau în păreri personale. Omul de astăzi nu mai simte influiența artisticului decît senzitiv, el este anesteziat de reclame, de ofertele presate de o concurență nebună, care nu lasă timp perfecțiunii, căutării și unicatului. Unicatul a dispărut, nefiind productiv, apărîd în locul lui produsul de șablon, fabricat industrial în mii, zeci de mii de bucăți, care a re o ștanță, un model original și zeci de mii de copii, lipsite însă de esteticul autentic.
Dacă în alte secole, oamenii învățați cultivau o estetică a limbajului, a culorii și a culturii , omul modern și postmodern este preocupat doar de necesitatea primară a satisfacerii nevoilor sale primordiale cu caracter destul de primitiv, cu scopul satisfacerii dorințelor immediate. Globalizarea , economia mondială au ținut să tragă un semnal de alarmă asupra fenomenului demografic îngrijorător. Numărul populațiilor globului este în permanentă creștere, oamenii nu mai au timp pentru gîndire, pentru reflectare asupra lumii, pentru că timpul și crizele economice adîncesc mereu conflictele între oameni. La nivel mondial, estetica pură a degenerat și acum ocupă un loc inferior. Cel mai funcțional stil estetic este cel architectonic.
În arhitectură se investește enorm, se construiește conform timpului nostru, în mod economic, în proporții mari, folosind forme geometrice practice, poate și abstracte, ca niște cutii confortabile în care zeci de oameni pot conviețui pe verticală, fără să se calce pe picioare și fără să se certe. Blocurile de locuințe sînt exemple estetice ale actului artistic comun și practic. Confortul este estetic, dar nu este privit ca act artistic, pentru că este lipsit de idea autenticului artistic. Modelul este produs în serie, după cataloage tip, esteticul nu are o bază teoretică academică, pentru că lipsește simbioza dintre uman- gîndire logică și frumosul original. Postmodernul nu se poate defini cu ușurință. Zeci de filozofi, de artiști plastici și de muzicieni au incercat să-l definească. Neavînd însă baze profound artistice și bazîndu-se pe forme, unele din distrugerea altor forme iar altele din construcții massive pentru mulțimi, este un current discutabil, care este criticat vehement chiar de adepții săi și care are chiar și nuanțe autocritice. Este de asemenea greu pentru adepții săi, să i se delimiteze granițele. Cu cît se încearcă mai mult să i se găsească o definiție, cu atît de mult devine mai neinteligibil, mai complicat, tocmai de aceea, pentru că în el se răsfrîng problemele timpului nostru. În el se reflecează o lume a noului, născută din alt nou, din modern. Greutățile explicative se confruntă cu idea de timp, de spațiu și de adaptare la un system biologic- uman, dar și industrial, care nu lasă spațiu reflectării estetice a normalului. Prin prisma timpului, postmodernul pare a devia din matca modernului, dar critici numeroși încearcă mereu să găsească argumente despre posibile granițe ditnre cele două mari curente ale secolului douăzeci. Fenomenul de trecere dintr-un curent artistic în altul, unul născîndu-se din celălalt, ia timpul ca martor ocular al trecerii, întîmplările istorice, acțiunile politice negative importante care au schimbat mersul normal al omenirii (războaie, lagăre de exterminare, dictatura comunistă în blocul din est sau in China), toate acestea fac modernul de nedespărțit de postmodern, pentru că postmodernul trăiește încă din seva trăirii, a experiențelor dramatice ale modernului. Dacă se întîmplă toatuși acest fenomen, atunci folosim expresia de timp artistic în perspectivele pregătirii sale istorice și încadrării sale după specificul său organic. Pentru unii critici - gînditori postmoderniști, postmodernul umple un colaps de idei într-o lume în care s-a spus totul și care nu poate să mai fie decît regîndită. Cea ce s-a gîndit și s-a fundamentat în artă și cultură a fost amestecat cu trăirea prezentului și s-a reformat ca o lume a grotescului în care omul apare mai mult ca o caricatură a timpului său. Există o mare discrepanță de păreri în ceea ce privește diferența dintre modern și postmodern. Postmodernul s-a născut după unii din nevoia de transformare a gîndirii și a exprimțrii formelor artistice într-un act autentic care să fie liant între secolul XX și secolul XXI. Pentru că postmodernul a debutat la începutul anilor 80 a reușit cu greu să-și facă loc în gîndirea omului de astăzi și va avea mereu dificultăți de exprimare și percepție pentru că nu reprezintă o epocă originală care a încurajat genii și a oglindit sufletul ei.: pasiunule și trăirile, conștiința și creația umană cum au făcut-o antichitatea, renașterea, clasicismul și romantismul la timpul lor.
Postmodernul a deformat modernul, a strîns cioburi din toată istoria universală a artei și le-a lipit cu neîndemînare, dîndu-le o notă grotească și un limbaj schizofren spart în bucăți vorbirii artistice. Din această cauză arta este receptată greoi chiar de permergătorii ei, mulți interpretînd-o ca pe un fenomen antisocial, anticultural și antiestetic. Alți critici, adepți ai ei o consideră ca pe o formă de gîndire actuală, care a căpătat rădăcini direct din gîndirea noastră de zi cu zi, de aglomerația de banalitate și vulg a vieții contemporane și o consideră indispensabilă într-un timp atît de zbuciumat și de deformat tehnologic. Natura și peisajul cîmpenesc, castelele și caracterele rigide ale artelor frumoase au fost înlocuite cu forme funcționale industriale.
Ideea se bazează pe răspîndire colectivă comercială, la care au acces chiar și cei mai săraci indivizi. Forma obiectelor nu mai este văzută din perpectiva lor artistico- estetică ci din necesitatea casnică și biologică, totul trecînd prin simțuri și prin stomac. Ca reflectare treptată a modernismului a făcut trecerea peste un timp în care se cereau noutăți, se cereau schimbări artistice iat această trecere a avut loc treptat, fără emanențele geniului și fără idei transcendentale. Criticul și artistul francez Lyotard susține în tezele sale despre postmodernism, că acesta s-a construit pe bazele fundamentale ale modernului și că are totuși suficientă esență filozofică și inspirație artistică, care să-l diferențieze de acesta. Lyotard nu vede neapărat o problemă de logică în interpretarea postmodernă, pentru că modernul a născut “monștri” și catastrofe iar postmodernul abstractizează și extrage resturile acelor lumi explodate, pentru a le reface într-o formă nouă, a supraviețuirii după acele sacrificii. Ceea ce a fost distrus a fost refăcut din resturile lui, din amestec de răni, rîs și plîns, din bucăți unite fără un sens real, dar care dau lumii de azi ceea ce ea de fapt a moștenit din urcușul abrupt al istoriei sale scurte și a istoriei lungi a timpului uman. Catastrofa care a luat proporții uirașe în modern a zguduit sentimente, a sensibilizat artistic și a alienat omenirea cu atîta suferință. Limbajul ei este paralizat încă de groaza ultimelor războaie, de genociduri, de lagăre de concentrare, de communism, de aceea alienarea a desfigurat gîndirea estetică, a retras-o în sinele unui creier pierdut, care nu-și mai poate ordona centrul nervos. În acest punct, artistul amintește de maile lagăre de concentrare în special de Auschwitz, de paralizarea umanului, de învățarea automatică a muțeniei, prin exerciții de realitate care au depășit imaginația umanului. Omul a fost distrus în milioane de feluri, i-a fost paralizată limba, a fost îngenunchiat de o mînă de călăi și forțat să se exprime doar prin gînduri. Postmoderniștii germani numesc acest fenomen al trăirii estetice a dezastrului uman “der Nichtdarstellbare”,
și se referă la ceva ce nu se poate reprezenta, ce nu se poate descrie. De aici, consecința care nu mai are reguli, din care omul a învățat în subconștient, prin paralizarea simțurilor și a exprimării în fața catastrofei inevitabile pe care a trăit-o dacă nu el, cel puțin cei de aproape.
Aproapele a creat expresii artistice mute, din experiențe sacadate și care nu mai sensibilizează pentru că oamenii de azi nu s-au mai confruntat cu catastrophe atît de mari și pe care chiar veteranii lor se pare că le-au uitat. Artiștii încearcă să întregească emoțiile zidului Berlinului cu gropile commune din Auschwitz și cu morții de la Cerobîl. Ceea ce a fost distrus, nu s-a mai putut reface integral, ci din resturi. Astfel, se susține că o catastrofă de mari proporții nu se mai poate repeat din cauza consecințelor ei dramatice care au fost cunoscute. Limbajul estetic nu are nici un fel de recomandări, pentru că fiecare individ trebuie să interpreteze separat ceea ce vede, în și pentru el însuși, pentru a aduna conflict de concepții, de idei, de trăiri. Desigur însă că postmodernul a avut suficienți profeți pesimiști, precum modernistul Theodor Adorno, care scria în “ Minima moralia” că “ modernul a devenit nemodern”. Un alt critic pessimist, Jean Baudrillard prorocea deja prin 1983 că nici postmodernul nu poate fi scutit de consecințele distrugerii și de planificarea unor noi distrugeri din nașterea unor noi sisteme de distrugere la nivel mondial. Terorismul. În acest sens , numea el cele două clădiri turn “World trade center “ drept “ icoane ale modernului “, care nu vor scăpa de acte teroriste.
“Mă aflu pe un drum de cercetare al terorismului theoretic și nu văd nici o reolvare a acesteia, nu-I văd eliminarea din viața noastră de zi cu zi”.
Nașterea curentului postmodernului susțin majoritatea exegeților lui că l-a avut ca model pe marele filozof Nietzsche, care este numit în multe cercuri germane. Nietsche, nașul fascismului” (Kurt Rudolf Fischer). Noi orientări filozofice au încercat să precucreze esențe estetico- etice Nietzsche-șiene și să dea noi forme de interpretare artei și gîndirii postmoderne. De aici concluzia că postmodernul pentru unii nu mai este rezultatul dureros al consecinței după potop ci eventual pregătirea unei noi distrugeri pentru a avea noi forme estetice de reflectare a lumii din bucăți explodate, bandaje și paralelități spirituale în care sufletul poate locui în mai multe copii în organism, fără a deranja pe cei din jur. De la înregistrarea morții subiectului, cînd acesta își pierde orice legătură spirituală cu lumea înconjurătoare pînă la dizolvarea reprezentanței subiectului ca identitate într-un univers real nu mai este decît un pas iar acest pas a fost deja făcut și în filozofie. Interpretarea falsă a lui Nietzsche a degenerat nu apariția unui om nou sau perfecțiunea supraomului, luat ca model pozitiv in filmulețele americane științifico fantastice ci contrariul: Omul postmodern e văzut de filozofi ca o umbră a realului, ca o iluzie. Filozofia postmodernă se îndoiește de existența ființei dar nu devine nici materialistă. Nihilismul este iluzia lumii de care filozofia se îndoiește, a cărui limbaj devine sacadat, ca sunetele unei „limbi moarte“ cum spunea Nichita Stănescu. Omul nou și-a construit iluzia, se poate vedea la televizor ca pe o imagine halucinogenă.
Postmodernul reușește dacă nu să dezbine, cel puțin să risipească, să rupă ordinele logicii primare umane. Teoriile desconstrucției lumii propagă deșurubarea omului ca pe un obiect, desconstrucția limbajului său sănătos și chiar a textelor. Dacă modernismul încerca la timpul său să organizeze laturi de opoziție și revoltă față de trecut. postmodernul dezmembrează toate articulațiile lumii normalului. Deconstructivismul stă la baza teoriilor postmoderniste.
Acesta propagă teorii de distrugere și autosdistrugere al logicului primar, de la cel al gîndirii, al exprimării pînă la cel senzitiv, încercînd să distrugă sensurile interpretării sentimentelor cu caracter uman. Ceea ce este inteligibil, este spart în bucăți și reparat din resturi îngemănate într-o formă nouă, fără sens și fără uz artistic pretențios. Reabilitarea formelor distruse cu scop précis se face printr-un system convalescent migălos din care alienarea și abstractul nu mai pot reface ceea ce a fost sănătos și real. Deconstructivismul este o continuare a postmodernismului susțin unii critici, pentru că încearcă să distrugă singur și să întregească ceea ce a cauzat singur. Acțiunea de distrugere nu are timp de consecință, devine penibilă și grotească, te face să rîzi din cauza formei comice strîmbe pe care o are, fie ea formă artistică, frază sau idée muzicală. Unul dintre promotorii cei mai înfocați ai deconstructivismului a fost filozoful Jaques Derrida ale cărui teorii despre structuralismul linguistic au deschis căi noi de interpretare semantică în literatură, filozofie. Derrida explică în teoriile sale că a încercat să experimenteze legătura ditnre semn și valoarea interpretativă a acestuia. Dar ceea ce se înțelege de la sine devine opozant cu ce a fost spus iar diferențele devin din ce în ce mai evidente între semn și însemnătatea lui. El a încercat o distrgere voită a transcendenței. Deconstructivismul organizează voit jocuri linguistice. Ceea ce se putea interpreta coerent, devine brusc incoerent și capătă noi forme de interpretare, instabile și instanscendentale. Dacă autenticitatea textului este interpretată, limbajul va fi distrus pe alocuri și reformat, ca să dea noi forme interpretării și sensului interpretării. Desconstrucția este practic o încercare de agenți literari patogeni, de expresii artistice și cuvinte fără sens luate de-a valma și interpretate
ca o scriere a unei noi versiuni a unei istorii care avea alt sens cu ceva timp înainte. Dar repovestirea nu mai are loc, ci doar o privire de ansamblu despre o părere a ei. Noile teze ultrapostmoderne destructiviste, recomandă oprirea momentului narativ. Vremea poveștilor a trecut! Sfîrșitul meta- povestirilor este înlocuit cu anonimul care-l extirpează pe autor din carte și lasă cartea la îndemîna primului cititor, care poate să interpreteze ce vrea din ea, dar într-un sens inversat. Se încearcă descrierea fenomenelor directe, spontane dar fără autor, care devine o materie moartă într-un spațiu nesigur, instabil dar plin de suspans. Dacă autorul dispare din sistemul central lingvistic al textului și lasă doar o urmă de lectură destructivă în căutarea diferențelor, a pluralității de idei, el lasă liber cuvîntul și exprimürii acestuia fără bariere stilistice și fără reguli gramaticale complicate.
Avangarda avea la timpul ei propria ei estetică și era considerată inima modernismului: în postmodernism nu mai există niciun fel de bariere estetice cît de cît raționale. Inteligibilul devine grotesc, banal și de o urîțenie cutremurătoare. Astfel, din această formă de interpretare a urîtului deformat și illogic, deci totuși o formă de estetică a urîtului, apare un element capital al postmodernului adică cal posesivului. Posesivul adduce ornamentarea inutilă și distracția, bîlciul artistic al chiciului estetic. Dacă pentru unii postmoderniști, avangarda era doar o mișcare aproape militaristă care aduna tot felul de adepți și de grupări în cautarea unui adversar, care s-a născut din dorința de a propaga noul și de a distruge ceea ce era vechi și demodat, postmodernismul a excelat prin deconstruktivism și posedare prin orgănizări monumentale a chiciului trăirii, a contactului cu omul de lîngă tine prin atingere corp la corp prin intermediul distracției collective, a veseliei și a parodiei. În programul de schimbare a formelor frumosului, a idealului de perfecțiune, omul devine hilar, penibil și prost, dar și tragic- comic, ca un clown care ride de sine însuși și de cei din jur. Toate încercările de transformare a umanului în urîr și posesiv au parcurs drumuri lungi de la o epocă la alta, trecînd prin expressionism, surrealism, dadaism, futurism, cubism și ciocnindu-se mereu de noi tehnici de lucru cu arta și de interpretare a acesteia. Devenite forme critice, s-au ciocnit mereu de noi forme de interpretare. Chiar avangarda a deschis formele distracției populare, deși postmoderniștii nu vor să recunoască acest lucru, a născut idea de chici artistic. De la aceste premize, omul este constrîns să facă de binăvoie jocul absurdului, lăsîndu-se manipulat de spactacole ale marilor mase populare de a participa active și de a se implica în jocul direct al actorilor principali ai jocului orgasnizat. Omul posedează ceea ce trăiește, are contact direct cu arta vizualț și auditivă și o simte pe propria piele. Estetica posesivului implică intrarea în joc a spontanului, a omului neinstruit care nu are cenzură și restricții, poate improviza cum vrea si trăi propria construcție imporvizată pe sine însuși. El trebuie să ia contact cu culoarea ,cu material și să-și învingă suspivciunea și rușinea. Această formă de joc trebuie să fie accesibilă tuturor subiecților. Forma aceasta de joc și de participare activă are scop de distracție imediată cu caracter mai mult popular, care nu are ca scop reflecții filozifoce sau teorii despre artă. Actul uman artistic este luat la sine însuși și posedat prin trăirea lui vizuală, auditivă și corporală, posedat de aceasta. Exemple ale actului artistic posesiv sint dansurile corp la corp în discoteci, omul de rind dansînd și discutînd cu necunoscuți, în cluburi culturale pop, raves house, sau muzica tehno. Corpul devine cîmpul de acțiune estetic.
Posesivul în postmodern înlocuiește seriozitatea cu ironia. Cheful de viață și distracția trebuie să înlocuiască patetismul și pesimismul uman, experiența estetică trebuie simțită direct, pe propria piele. Postmodernul neagă transcendența și legăturile cu lumi imaginare sau cu sufletul pentru că este interesat de acțiunea spontană a trăirii momentului în direct cu obiectul sau cu ființa de vis a vis. În muzică s.a dezlănțuit prin ansamblarea zgomotelor din natură cu elemente tehno și elemente disarmonice sau parțial armonice. John Cages este cea mai reprezentativă figură artistică a postmodernului. Celebra sa compoziție “ 4’33’’ “ este o compoziție pentru pian și orchestră constituită din patru fraze scurte muzicale, fiecare cu o pauză de 33 de secuunde. În timpul pauzelor se aud zgomote postmoderne din natură și din viața umană casnică, se aud cîntece de păsări și zgomot de farfurii sparte. Mai logice și ceva mai gustate de public au devenit piese hip- pop, muzică country mixată cu elemente tehno, simfonii postmoderne iar la noi mai recent și pentru unii critici acizi ai postmodernului românesc, postmodernul folkloric “manelismul”. Postmodernul dăruiește o notă de neseriozitate chiar și parodiei. Pentru că s-a dat cale liberă exprimării, s-a luat în rîs trecutul, a devenit un coșmar al multor conservatori.
Ceea ce aparține trecutului nu maie ste luat decît în rîs, este considerat perimat și inutil.
În acrest sens, Lyotard spunea că “…marele narațiuni și-au pierut de mult credibilitatea”.
Cirtici ai postmodernismului și dușmani ai acestuia au fost și se pare că azi sînt mai mulți decît oricînd. Teoriile postmoderniste sînt criticate și catalogate ca nebunii de la spitalele de alienați. Limbajul științific spart a fost de multe ori luat în rîs. Klaus Laermann a prezentat pe la sfîrșitul anilor 90 o critică amuzantă despre postmodernism, cu titlul “Lacacan și Deridada”. Foarte mulți veterani moderniști revendică și ei drepturile lor, spunînd că de pe vremea avangardei și a industriei culturale se practicau aceleași forme artistice.Despre asta s-a scris deja în timpul lui Horkheimer, al lui Adormo și al lui Günther Anders.
De aceea poate că sînt adevărate cuvintele lui Guy de Bord, care susținea că postmodernul este doar un cîmp neînsemnat în care se mișcă încă în viață modernul rănit de moarte.