agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-03-25 | [This text should be read in romana] |
Litoralul fara bideu
Pentru citeva zile am vazut litoralul prin ochii unor turisti italieni de conditie modesta. Nu previzibila mizerie, nu amestecatura de muzici si apucaturile hulpave dindaratul expresiei "pret de litoral" sint defectele pe care le-am remarcat in zilele petrecute la mare. Ci neputinta de a crea, de a intretine si de a vinde povesti. Am mirosit imediat ca picasem in mijlocul unei trebi importante. Galagie, parfum bun si vorba de straini. Camasi cu mineca lunga. Asta-i uniforma de vara a celor care nu umbla cu troleul. Aici, in holul Hotelului Perla din Mamaia, pe fotoliile dimprejurul meselor pline cu cafele si pahare de bere, se bat in ochelari de soare si-n rinjete albe italienii: timplari, zidari, electricieni, soferi, patroni peste doua masini de inghetata. Majoritatea din centrul si sudul Italiei, multi la prima sedere in Romania, dar toti cu ochii spre aceeasi tinta, cele doua barmanite, o blonda dolofana si o bruneta cu fata de prinseta indiana. Fetele zimbesc intruna. 12 ore pe zi. Un singur italian e trist. Il cheama Francesco, are 40 de ani. Nu si-a gasit nici o prietena, spune ca nu-i plac italienii veniti pentru turism sexual. Ceilalti se uita chioris la el. Francesco vrea altceva, "caut femeia pe care s-o respect". De zece zile nici una nu s-a lasat respectata. Francesco e dintr-un satuc cu 8.000 de locuitori, de linga Foggia, lucreaza la una dintre cele doua uzine pe care Fiat le are in oras. Monteaza usi la automobile, are 1.150 de euro salariu net pe luna, nu-i insurat, nici copii n-a aruncat prin lume. La prima lui iesire din Italia a ales Romania. Despre tara i-au vorbit doi bacauani, ospatari la Foggia, "e ca la Rimini, da', pe deasupra, gasesti gagici multe, frumoase si disponibile". Spune "gagici" pe romaneste, ceilalti se uita in gura lui si pronunta tare, catre fetele de la bar, "gacici! gacici!". Pahare de plastic de folosinta eterna Pe seara am luat impreuna cu Francesco un taxi, cale de vreo doi kilometri. Soferul ne-a cerut 50.000 de lei, iar la mirarea noastra, omul a reactionat: “Da’ drumul la intoarcere cine mi-l plateste!?”."Da, daca ti se rupe o roata, daca-ti naste nevasta sau daca iti ia foc casa, tre sa ti le platim pe toate la cursa asta!?" Ne-am mai certat vreo trei minute la coborire si l-am lasat injurindu-ne. Am iesit la o plimbare, intr-un grup cu mai multi peninsulari. Zona complexului Cleopatra, de la intrarea in Mamaia dinspre Constanta, am vazut-o toti drept polul mizeriei si al prostului-gust din intreaga statiune. Miros de hamsii prajite, siruri de barbati care urineaza pe peretii magazinelor, marea verde la tarm. Zeci de terase sparg timpanele, fiecare cu muzica ei. Intr-o piateta, danseaza o trupa de copii imbracati in costume populare; citiva metri mai incolo, trei papusari atrag lumea cu o sceneta. In fiecarea seara alte trupe, alti artisti. Episoadele se petrec musai sub un panou pe care scrie “acest spectacol a fost organizat cu sprijinul Primariei... primar... cutare”. Plaja plina de chistoace, pahare de plastic, resturi de mincare. Pescarusi, din metru in metru, ciugulesc nisipul. Doi baieti culeg de pe plaja pahare de plastic din care peste zi turistii au baut bere. Ciakir, 10 ani, si Nadir, 11 ani, din Constanta, primesc cite 50.000 de lei pentru fiecare sac de plastic, negru, umplut cu pahare “de unica folosinta”. “Ce faceti cu ele?” “Le stringem pentru patronul de la Azur si de la barul de linga, ca le baga miine la vinzare din nou!” Vinzatoarele nu vor sa discute despre circuitul paharelor de bere... “Patronul nu-i aici, nu stim despre ce vorbiti!” “De ce nu exista in Romania cultura bideului!?” Italienii comenteaza mirati cum ca hotelurile de patru-cinci stele n-au bideu, “in Maldive, in salbaticia aia, am gasit bideu si aici, la 120 de euro camera, nu... imi amintesc de vilele unor bogati din tara voastra pe care le-am vizitat, nici una n-avea bideu, orice casa normala din Vest are asa ceva; de ce nu exista in Romania cultura bideului!?”, intreaba Maurizio, un milanez aflat cu sotia si fetita intr-un tur prin tara noastra. “Si-apoi exista o disproportie imorala intre costul cazarii, care e urias, si cel al mincarii!” Unde-s americanii?! Gigi, un constantean insurat cu o italianca, mascul inalt, muschi cit pentru doi, bronzat, si-a imprejmuit cu un odgon de fier spatiul de plaja, de unde ofera spre inchiriere hidrobiciclete, barci si canoe. Ii regreta pe militarii americani si e suparat foc pe poporul de turisti, “astia plateste pentru o juma’ de ora si sta in larg cite o ora cu barca, asa-mi fac mai ales osenii si basarabenii, ehe!, ce bine era cu americanii, platea la fix”. Multa bataie de cap are Gigi si-n miezul zilei, cind “tatele astea de fac plaja isi pun chilotii la uscat pe sirma mea!”. Sanatoriul - incremenit in vremea lui Ceausescu Cum peste doua zile pleaca spre casa, Francesco ma roaga sa-l conduc spre Vama Veche, “acolo, la artisti!”. Dimineata, luam din Constanta microbuzul spre Mangalia, 35.000 biletul, “tarif unic”, coborim la Eforie, dar platim pretul intreg. Dupa ce am mincat o placinta cu brinza, aleasa din cele patru sortimente raspindite la tot pasul, italianul ma loveste cu alta intrebare: “Unde-s dulciurile voastre, la noi, pentru fiecare din cele 20 de regiuni exista cite o carte de bucate cu peste 800 de pagini, si gasesti bunataturile astea in fiecare bar, voi n-aveti bucatarie traditionala?”. “Avem, avem, dar la extreme, ori in casa omului, ori pe televizor!” Plecam din Mangalia spre Vama Veche, Francesco nu gaseste loc, sta in piicoare, se cocoseaza sa vada pe unde mergem, sanchi, se uita fix in titele brunetei care sta pe scaun, alaturi. Trec minute bune, mie la fazele astea minutele-mi par secole, lumea din jur se uite tinta la macaronar, asta tot cu ochii in decolteul fetei. Ea se foieste, pune din cind in cind mina la frunte sa ascunda vederii nesatioase doua tite mijlocii, ca doi gemeni fara tata, vad pe tricoul ei, la spate, scris ceva despre karate, ii fac un semn cu piciorul lui Francesco, asta, nimic, ca bondaru', ii zic, ba, tata, te bate asta de-ti sar capacele, vezi ca dai fastidio (deranjezi - n.red.)! Uite colea niste vapoare, uite santierul luat de coreeni, ai de fac gimnastica inainte sa intre la saiba. Geaba. Privirea lui, infipta, tot acolo, de era sa zic "la locul ei". La coborire, Francesco se retrage putin, incearca sa-i dea fetei prioritate, romanca nu se lasa, e prea tirziu pentru fineturi din astea, coboara el, cobor si eu.. pentru vreun sfert de ceas il cert intruna, ii spun ca n-are nici o sansa cu abordari din astea hulpave.... ma asculta, zice ca am dreptate, ca o sa aplice tehinca abordarii indirecte, toate bune, pina cind da cu ochii de nudiste.. Nu va mai spun cum s-a holbat Francesco la nudistele de la Vama, mi-a zis ca la anu’ nu mai sta la Mamaia, cica aici isi muta patria, in Vama, nici cum am mincat o palma de peste cu o suta de mii la cherhanaua lui Ciocirlan, asezata pe una dintre cele sapte cazemate ale locului, peste prajit in cine stie cite rinduri de ulei, noi am fi vrut gratar, dar cica nu se poate, “oare ce-o fi asa de greu sa faci un peste la gratar, si cum sa coste un peste, la el acasa, in coliba asta, 3 euro!?”, s-a mirat italianul, apoi am plecat spre Mangalia. Am intrat la Muzeul Callatis, am cerut un ghid, pe cineva care sa ne spuna macar pentru un sfert de ceas povestea pietrelor alea, n-am gasit, doamnele de la poarta, doau babe patrate, ne-au oferit un pliant, la 70.000 de lei bucata. Nu l-am luat. Ne-am indreptat grabiti spre sanatoriu, i-l laudasem omului meu din Foggia, spusesem ca strainii vin de multi ani sa se ingrijeasca la Mangalia... namol, bai termale, crema Gerovital... “Ce boli se pot ingriji la acest sanatoriu, poate vin la anul cu parintii ?” “Hai sa vedem!” Era 17.30 cind am ajuns, am urcat la etaj, acolo unde-i sanatoriul. Pustiu peste tot, lacate pe usi, aceleasi foste asistente medicale care vindeau milieuri, aceleasi icoane la sute de euro bucata pe pereti. La receptie cerem un pliant, o adresa, pe cineva care sa poata explica ce tratamente ar putea urma un posibil client, cit costa, cit dureaza etc.! Nimeni in stare sa scoata trei fraze, receptionera stia doar ca pentru straini preturile sint mai mari decit pentru romani. Exact ca pe timpul lui Ceausescu... In orice alta tara civilizata, in urma unei vizite la un sanatoriu de importanta celui de la Mangalia abia poti scapa de sub avalansa de explicatii ale functionarilor de la serviciul PR, poti pleca cu trei kile de pliante cu adrese de mail si de site-uri pe net... A doua zi ne-am oferit o plimbare cu vaporasul pina la Insula lui Ovidius de pe lacul Siutghiol din Mamaia. Drumul costa 100.000 dus-intors, batrinul vapor se cheama “Luceafarul”, iar proprietarului ii zice Virgil Branescu. Beat si la cursa asta. A lucrat in Ministerul Turismului intre 1970 si 2000. Omul a cumparat “Luceafarul” in rate, cu vreo 50.000 de dolari. Vaporul abia rasufla. In jurul lui zburdau salupe inchiriate de la clubul cel de cinci stele al lui Iacobov, "Scandinavia"...Sint conduse de cite un tinerel cu ochelari de soare. Pe locurile din spate chicotesc fete in bikini. Pasagerii de pe vapor, grasi, intre doua virste, imbracati saracacios, privesc la tinerii din salupele iuti cu oftica oamenilor care, dintr-un troleu, cotrobaie cu ochii printre calatorii unei limuzine. Privirea de sus a oamenilor de jos. Pe vapor oameni-s tacuti, de parca s-ar indrepta tot catre rostul lor zilnic, catre uzina. Salupele vin si se duc, frivole ca o amiaza de simbata, lasind in urma risetul femeilor, adevaratul lor carburant. Drumul dureaza aproape jumatate de ora. Coborim. Insula toata nu-i decit o circiuma. Curata, ce-i drept - un anunt pus la bucatarie ii avertizeaza pe angajati ca daca arunca pe jos un chistoc sint amendati cu zece la suta din leafa. O circiuma ramine doar o circiuma, chiar inconjurata de casute din lemn la 900.000 de lei camera pe noapte, unde vin mai ales constanteni cu amantele. Peste tot aceesi mixtura zisa folclorica, intre naframe din Maramures si oale moldovenesti. Nu exista nici un semn, nici o tablita cu citeva rinduri, acolo, nici un angajat care sa vinda povestea poetului Publius Ovidius Naso (43 i.Hr. - 17 d.Hr), autor de elegii, “Tristele”, si descrieri tocmai ale acestor tinuturi, “Ponticele”, exilat in tinutul Tomisului de imparatul Augustus. O intreb sefa de unitate, o blonda mirata de curiozitatea noastra, cine-i Ovidius, pe care parte a jucat sau daca dadea bine cu pumnul, de ce insula se cheama Ovidius si nu Eugen, ...femeia, directoare de marketing, auzi, tu Francesco,directoare de marketing e blonda asta cu fata de ospatarita, habar n-are, ea chiar se indoieste ca-ar fi trecut pe-aici “Ovidius, asta”! In una dintre seri, parca era duminica, stateam la povesti cu alti italieni in holul Hotelului Perla din Mamaia. Imi cereau sa le spun ce ar putea sa mai vada pe litoral, eu am adus vorba de Murfatlar, le-am zis ca n-ar strica o vizita la crama, sa guste din cabernetul cel puternic, dar vioi, sau din parfumatul dry muscat. Pina la urma au hotarit sa-si amine vizita la Murfatlar. A doua zi dimineata, in drum spre casa, spre Bucuresti, am trecut de unul singur pe la Murfatlar. Am luat din autogara Constanta un microbuz spre comuna Basarabi. Pe drum l-am rugat pe sofer sa opreasca "la locul ala cu degustari de vinuri, stii matale, zic, la Murfatlar!”. In lipsa unor indicatoare care sa conduca turistii tot drumul, din Constanta spre capatul comunei Basarabi, unde-i punctul turistic cu degustari de vinuri, soferul m-a lasat in fata cramei. De acolo, pe jos, dupa vreo trei kilometri, am ajuns la punctul turistic. Folcloristele in treining Liniste pe cimp, liniste inauntru. Ospataritele, fetelea alea pe care le vedeam la televizor imbracate in tarancute, servind iute la vreo vizita de-a lui Agathon, inconjurat de camere de luat vederi, stau toate in jurul unei mese. Nici un client. Nu-s clienti, nu-i televiziune, fetele poarta blugi si trening. Meniul, in loc de unul gros, imbracat in coperte din piele de vitel, sa-ti ia juma’ de ceas numai la prima lectura, un chilotel de plastic cu citeva pagini. “Un pahar cu vin!” “N-avem, nu dam decit la sticla!” O sticla de vin de Murfatlar, aici, la citiva metri de butucul de cabernet, aici, in casa vinului, costa 140.000 de lei, cit la un hotel de trei stele, la Perla, spre exemplu. Daca-i blasfemie, atunci blasfemie fie si din parte-mi! Cer o bere, nu-i trecuta in meniu, aflu abia pe bonul facut de mina ca face 36.000. “Ieri, duminica, ati avut multi turisti?”, il intreb pe seful de sala, unu' Postolache, ce servea aici si pe timpul lui Ceausescu, cu gindul ca era cit pe ce sa-i pornesc pe italieni incoace. “Nu, ieri am avut inchis, si alaltaieri!” “Cum, in plin sezon, la un asa magnet turistic, aveti inchis simbata si duminica!” “Da, ne vin doar vreo patru grupuri pe luna, din croaziere, dar de cind a secat Dunarea s-au anulat trei croaziere!” Nu e nimeni in preajma care sa povesteasca istoria vinului din aceasta zona, sa spuna cite ceva despre stradaniile enologilor condusi de Stephen Bennett, australianul angajat de vreo trei ani la Murfatlar sa ridice sticlele cu vin romanesc din supermarket-urile lumii, de pe rafturile de jos mai spre mijloc. Cum a gasit australianul insule de struguri negri intr-un ocean de struguri albi si invers, cum au muncit cu totii, intr-o mare echipa, la curatarea celor sapte centimetri de depuneri minerale de pe peretii interiori ai cisternelor de inox, eliberind vinul nou de defectele celui vechi. Cum s-au chinuit sa aleaga dopuri de calitate din Portugalia, batalia pentru nuanta potrivita a sticlelor si alte, multe alte felii de viata pe care orice strain le-ar povesti acasa alor sai, intr-un satuc de linga Foggia, mai punind si de la el cite ceva, asa cum se intimpla cu marii colportori ai lumii, turistii. Dar astea le stiu numai eu pentru ca le-am citit anul trecut intr-un ziar. Fetele de la Murfatlar or sa se imbrace din nou in tarancute pe 12 septembrie, cind ii astepta pe notarii din toata tara, la un congres. Noroc ca notarii nu vin cu vaporul pe Dunare. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy