Vara pârjolea nemiloasă orașul. Zilele-i erau numărate, însă forța ei arzătoare mai reușea încă să încetinească mișcările pendulului în orele amiezii și să schimbe viața locuitorilor urbei. Asemeni lor, mă ascundeam de soarele fierbinte în întunecimea atelierului meu, mistuit de dorința creației. În misiunea ce mi-o propusesem, drumul se dovedea a fi anevoios, plin de himere, de întrebări fără răspunsuri, de căutări zadarnice. Mă izolasem de toți cunoscuții, mai puțin de prietenii cu care mă vedeam aproape seara de seara în Club 69. Angela mai stăruia să-mi telefoneze, plină de întelegere, încurajându-mă să merg mai departe cu lucrările mele. Cu Maria nu mă-ntâlnisem de trei săptămâni și nu aveam nici un semn de la ea. Parcă totul fusese doar în imaginația mea. Îmi era dor de ea ca de o vacantă plăcută, însă nu reușeam să-i telefonez, poate din ambiție, poate că așa mi se părea firesc să se întâmple. Mă simțeam vinovat față de Angela . Nu mai înșelasem nici o femeie pîna atunci. Când începeam o noua relație, o sfârșeam pe cea de până atunci. Exista întotdeauna un argument cu care să fac această mutare. Acum însă era altfel: țineam deopotrivă la amândouă. Mai vinovat mă simțeam însă față de mine: profitasem de Liliana, o fată anostă, cu o mentalitate confuză despre viață. Am dorit-o instinctual, carnal, am pândit-o ca o fiară când era într-un moment de slăbiciune. Nici măcar n-am sedus-o, nu dusesem nici o luptă ca s-o merit. Profitasem de o fata de două ori mai tânără decât mine , pe care deznădejdea a împins-o în brațele mele. Instinctul a învins raționalul. Cum aș mai putea fi cerebral?
Într-una din seri, cel ce mă descoperise cufundat în gândurile mele, la aceeași masă din Club 69,fusese Raul. Nu-l observasem decât când se oprise în fața mea:
-Ce faci bătrâne? Nu arăți prea bine! Se așeză relaxat langa mine.
-Nimic, sunt doar puțin obosit.
-Unde te ascunzi? Mă tot întreabă niște cunoscuți de tine, vor să le amenajezi un bar.
-Știu, nu am timp de ei. Spune-le că nu m-ai întâlnit.
-La ce lucrezi?
M-am uitat în ochii lui Raul și i-am răspuns simplu:
-Pictez.
A cântărit cuvântul meu, i-a înțeles tâlcul și mi-a răspuns:
-Te invidiez bătrâne că mai poți să visezi. Am știut din totdeauna că voi fi medic; tatăl meu este medic, mama mea este medic, bunicul meu a fost medic, străbunicul meu a fost medic… Mie nu mi-a rămas decat sa visez la ce voi face când eu voi fi medic. Am visat ca voi face chirurgie, genetică... Rutina zilnică m-a facut să uit să visez. Încă mai fac chiuretaje la femei de 40 de ani care au crezut că nu mai pot rămâne gravide. Încă le mai spun femeilor că spălăturile vaginale nu le scutește de o sarcină nedorită. Nu-mi rămâne timp să mă pun la punct cu ce e nou în obstretică, în ginecologie. Sau poate dorință nu am? adaugă Raul, uitându-se la mine. Majoritatea cazurilor interesante, serioase, le pierdem. Multe femei preferă sa se trateze în străinătate. Ce să facem, dacă granița e aproape…Ca și în artă: dacă nu ți-ai făcut un nume ești un nimeni.
În seara aceea nu ni s-a alăturat nici un prieten și am continuat discuția despre nevoia de a te închega, de a te descoperi, de a te împlini. Era o dorință nouă, a omului matur, diferită de cea a tinereții când ești animat de dorința cunoașterii, a descoperirii secretelor lumii. Acum lumea ni se înfățișa în toată imensitatea ei, poftindu-ne să o stăpânim. Acum avem nevoie de toată forța din noi pentru a atinge și stăpâni idealul.
M-am întors la atelier. Nu mai avea rost să mă duc acasă peste noapte. Dormeam de ceva vreme pe sofaua din atelier. În noaptea aceea am avut un vis ciudat. Eram pe cale de a pleca într-o călătorie lungă cu Angela, când, în multime am zărit-o pe Maria. Am simțit că o iubesc mistuitor de tare, că mi-e îngrozitor de dor de ea, dar nu mă puteam dezlipi de Angela. Simțeam cum brațele mele strângeau un gol imens ce mi-a pătruns adânc în suflet. Maria se pierdea din ce în ce mai mult în mulțimea ce o ducea tot mai departe de mine. M-am trezit cu o durere-n piept, respiram greu iar visul mi-a stăruit în minte până a doua zi, când am avut curajul să disec sentimentul despărțirii.
Portretul Mariei, la care lucrasem cu multa plăcere, era gata iar ochii ei îmi urmăreau toată munca. Îmi făcusem obiceiul să vorbesc cu el. Întrebările mele își găseau răspunsul în ochii profunzi. Eram convins că numai mie îmi poate vorbi în acest mod. Cine ar mai fi văzut în întunecatul cafeniu al ochilor vreun răspuns, vreo sclipire? Cine ar fi putut citi de pe buzele nemișcate șoapte nespuse? Doar eu eram stăpânul și tălmaciul acestui chip. Am primit și raspuns la întrebarea dacă o iubesc. O iubeam mult, fără să știu de unde izvora atâta dragoste în mine, care este sursa acestor trăiri atât de puternice. Maria era doar cauza, peste ea se revărsa dragostea mea imensă. Eram hotarât să-i mărturisesc sentimentele. Nu aș fi putut să mă despart niciodată de ea.
În dimineața următoare am primit vizita neasteptată a lui Raul.
-Hai, bătrâne! E timpul să facem o plimbare. Marc te invită într-o mică excursie și m-am lipit și eu de voi. Sunt liber pîna duminică când intru de gardă.
-Unde mergem?
-Nu știu. Marc zicea ca e o surpriză.
Marc era unul dintre prietenii noștri, patron al unei firme de construcții. Era unul dintre colaboratorii mei principali. El îmi încredința proiectele de amenajări interioare iar el, cu echipele lui le executa. Această colaborare îmi asigura principala sursă de venit. Pentru el, munca cu mine era de acum o treabă de rutină; reușise în cei câțiva ani să-mi cunoască exigențele și să-mi înțeleagă dorințele.
Mi-am pregătit un bagaj sumar, fără convingerea că mica excursie nu e o glumă, apoi l-am așteptat pe Marc care a venit să ne ia cu mașina. Spre mirarea mea și a lui Raul, Marc era însoțit de prietena lui. Ne-am cuibărit pe locurile din spate, Raul cu o expresie vesela, eu abandonând orice dorință, lăsându-mă purtat în jocul celor de lângă mine. Am lăsat orașul în urmă, gonind pe șoseaua ce se îndrepta spre pata cenușiu-verzuie a munților din depărtare.Am căutat o întrebare și n-am reusit sa găsesc niciuna pentru a-mi spulbera mirarea; de fapt nu asteptam nimic, putea să se întample orice, și l-aș fi considerat minunat. Îmi plăcea să fug, mai ales din orașul asediat. După două ore simțeam miros de iarbă arsă de soare. Am intrat în munți. Din păduri, pe râpele facute de torenți, sufla un aer proaspăt, mirosind a frunze putrede și pământ reavăn. Cunoșteam drumul și bănuiam în ce direcție ne îndreptam. Ne îndeptam spre un sat care purta o etichetă urâtă de ‘zonă defavorizată’, unde economia era la pământ, majoritatea localnicilor rămași dupa Revoluție fără serviciu, erau acum șomeri ori plecaseră în zone agrare. În locurile acestea se dezvolta acum timid dar plăcut, turismul. Veneam destul de des în ultimii ani în acest sat tăcut, înșirat de-a lungul unui fir de apă. Mulți orășeni își cumpăraseră case ce le numeau acum de vacanță, și-și petreceau tot mai mult timp în locurile acestea aproape sălbatice. Ne-am îndreptat cu mașina în susul apei, spre celelalt capăt al satului. Am trecut un podeț din bârne și am urcat pe drumul nepietruit, îngust, mărginit în stânga de râpa tot mai adâncă a pârâului și în dreapta de colina muntelui. Mai erau înghesuite și pe partea aceasta câteva case, malul drept fiind mai lin, mai generos cu locurile pentru case. Ne-am oprit în dreptul unor trepte de piatra ce urcau pe un platou larg, în mijlocul căruia își avea locul doar o căsuta mică, pe care o închiriam de fiece dată când veneam aici în sat.Căsuța era cu cerdac în partea stângă, cu ferestrele spre drum , cu acoperișul înalt și mult inclinat, ca o căciulă îndesată pe un cap de copil, pe care muntele o ținea în palmă deasupra lumii. Casele de pe celalalt mal păreau de jucărie, aruncate printre tufe de aluni. Ne-am așezat pe iarba din fața casei și ne-am uitat împreună cum firicelul de apă șerpuiește printre stâncile mari. Mi-am umplut pieptul de fericire și aer curat.
-Am cumparat-o! E a mea! Îmi seceră Marc bucuria. Ce zici, îți place surpriza ce ți-am făcut-o? Am adus niște planuri de case, să te uiți ce s-ar potrivi în acest loc.
N-am putut să-mi desclestez gura, să articulez vreun sunet. Pierdusem locul meu de fericire, partea mea de rai. Marc se apucă să descarce din mașină. Raul se așeză lânga mine:
-Îmi pare rău bătrâne, n-am știut despre ce e vorba. Vroiai s-o cumperi tu?
Nu vroiam să le stric șederea cu purtarea mea stupida:
-Nu, nu m-am gândit că e de vânzare. A fost într-adevăr o surpriză.
Apoi am tăcut și m-am întins pe iarba rece în care cosașii târâiau liniștitor. Mi-am amintit de o vacantă, în timpul facultății, ce mi-am petrecut-o acasă. Eram foarte fericit că mă întâlnesc cu prietenii, știam că voi avea o vară liniștită, cu mici petreceri și seri lungi. Ca în fiecare vară îi ceream informații mamei despre ce se mai întâmplase în lipsa mea. “Jucăm la nuntă! Raluca se mărită!” Era vestea ce m-a secerat. Prietena mea din copilărie, cea care îmi era ca o soră, prima fată ce o sărutasem, era acum a altui băiat? Nu mă gândisem niciodată să mă-nsor cu ea, dar nu putea să se mărite cu altcineva! Am avut o vacantă tristă, toți prietenii vorbeau doar de nunta Ralucăi. Era prima dintre noi care se mărita. Cu Raluca n-am mai vorbit de atunci: n-am putut s-o iert că mă părăsise.Si azi am același sentiment și n-o pot ierta cu toate că știu ca n-am dreptate.
Poate că am știut întotdeauna că va veni ziua în care casa va fi a altcuiva, tot așa cum știam c-o voi pierde pe Raluca, însă vestea m-a surprins nepregătit, nu ma gândisem niciodată la momentul acesta. Am încercat din răsputeri să-mi ascund tulburarea, să nu stric buna dispozitie a prietenilor mei. Marc, se pare ca era ocupat să împartă aceeași surpriză prietenei sale, care se arăta mult mai fericită decât mine. Apoi plecară să-i arate împrejurimile, timp în care, eu și Raul ne angajaserăm să pregătim prânzul în aer liber. Am așezat masa sub un măr bătrân, cu scoarta brăzdată, desprinsă pe alocuri și cu multe crenguțe uscate. Am răsfoit planurile ce mi le dase Marc, în speranța ca voi găsi o casă potrivită să-i ia locul celei care mai avea înca puterea să ne mai bucure. Tot ce-mi adusese Raul era opusul a ceea ce era în fața mea. Toate aveau două nivele, depășeau inevitabil spațiul celor două cămăruțe al actualei case, iar faptul că locul era cu doi metri mai înalt decât drumul, ar fi acoperit colina însorită din spatele casei. S-ar mai zări doar marginea pădurii al cărui miros nu-l puteai simti decât seara, peste zi fiind acoperit de mireasma dulce a fânului din spatele casei. În timpul mesei am fost întrebat de alegerea mea.
-Aici, eu o vad doar pe ea. Cum ar putea să-mi placă alta când mie de ea îmi plăcea. Ceva mai mare ar lua din spatiu, ar acoperi din peisajul ăsta mirific. Aici ești ca un spectator, nu ca un actor. Aici stai ca să privesti, să asculti, nu ca să fi privit. Locul ăsta nu e un postament. E cel mai bun loc de unde poti vedea întreaga vale.
-Casa e plină de igrasie. Trebuie dărîmată. Dacă o dau jos, am să fac una mai mare.Aici am să vin cu prietenii, trebuie mai multe dormitoare. Și trebuie o baie și o bucătărie. N-am să fac o pensiune, doar o casa unde să ne simțim bine !

Îmi ascundeam cu greu sentimentele, și-mi venea foarte greu să mint, după atâta vreme în care mă străduiam să învăt să-mi exprim sentimentele, să mi le descopăr și pe cele mai ascunse, pe cele mai mici, să mi le conștientizez, să le amplific și cu cea mai mare sinceritate să le redau. În lucrările mele nu aveam voie să mint. Adevărul pe care-l căutam în străfundul ființei mele nu era oare decât o imagine în oglindă a percepției mele? Oare ființa mea nu schimba imaginea lucrurilor și persoanelor prin catalizatorul minții mele? Exercițiul ce-l făceam era unul pur uman: trebuia să fiu sincer cu mine. Dar, de aceasta dată trebuia să sufăr în tăcere, să-mi înfrâng gelozia, și să adopt o atitudine veselî, binedispusă, pentru a nu strica mica vacanță a prietenilor mei. La urma urmei, poate erau ultimele zile ce le mai puteam petrece în casuța de pe terasa lumii.
A doua zi de dimineata am urcat colina până la marginea pădurii. Merii aveau mult rod anul acesta. Iarba era încă plină de rouă. Soarele ridica valul de abur de pe ochii verzi ai poienelor. Din pădure adia un vânticel proaspăt, cu miros de pământ reavăn ce făcea ca arșița soarelui sa fie mai blândă. M-am așezat pe iarbă și-am citit, până aproape de prânz. Mi se făcuse foame. De-asupra caselor de pe celălat mal al apei se roteau doi ulii. Erau atât de aproape de mine!… Aș fi putut să zbor alături de ei. Mi-am deschis brațele și-am alergat la vale.Din sat auzeam stigate pe care nu le întelegeam dar știam de mult cuvintele:”Ui-haaa, arde casa ta!”- așa alungau sătenii ulii. Credeau de sute de ani că ulii ar fi înțeles și s-ar grăbi acasă să vadă ce se întâmplă. Poate erau o pereche ce căutau hrană pentru puii lor. Și ulii au casă, și ulii își găsesc perechea.
La prânz, Marc se pierdu în visul cu o piscină lângă o casă cu terasă înconjurată de brazi. Era fericit când visa și nu puteam fi supărat pe visul lui, cu care-i captivase pe toți. Am început să vorbim despre prieteni, apoi discuția s-a oprit asupra unui subiect pe care îl evitam cu totii: căsătoria. Dezvăluirile ce aveam să le aflu erau neașteptate: Marc urma să se căsătoreasca cu prietena lui, iar Raul fusese însurat timp de doi ani, în perioada rezidențiatului. Discuția nu dură mult, nu se putea povesti despre un divorț când se cerea să se discute despre fericitul eveniment ce avea să se întample peste puține luni. Marc și viitoarea soție se hotărâră sa urce până la pădure iar Raul se hotărâse să mă urmeze într-o plimbare pe firul apei.
Am vrut să revăd, ca și cum m-aș fi despărțit de locurile acelea, cascadele din amonte ale pârâului ce trecea prin fața casei. Valea se îngusta tot mai tare, înghesuind drumul forestier sub stâncile dure ce n-au putut fi roase de ape. Copacii își aplecau coroanele peste apele tot mai învolburate. Pietrele din albia pârâului începeu să crească până deveniseră mari cât un stat de om, netede, gri mat, estompând sclipirile argintii ale stropilor ce cadeau cu regularitate în același loc. Ne-am cățărat ca niste liliputani pe bolovanii plasați între torente. Nu auzeam decât vuietul asurzitor al apei. Deși Raul se afla lângă mine, mă simțeam singur cu apa care-mi vorbea, cu copacii ce foșneau peste mine… Mi-am deschis toate simțurile să le pot păstra în mine, toate sunetele, mirosurile, măreția și bucuria că am ajuns până aici. Am plecat spre casă împăcat. Marc ne astepta cu masina pregătită. Tot drumul nimeni nu a vorbit nimic: fiecare avea în suflet câte o trăire. Eu, o despărțire.

Am găsit orasul cufundat în para de foc a asfințitului. Zidurile lui păreau porțile unei imense cetăți de foc spre care ne îndreptam cu atâta grabă și siguranță. Pentru prima dată, după atâția ani, mă simțeam singur și nu doream compania Angelei. Trebuia să împărtășesc cuiva marea mea tristețe, dar nu mai eram sigur că vechea mea prietenă mă poate întelege cu adevărat, iar amabilitatea și compasiunea ei le găseam în clipa aceea false. Probabil că nici nu mă iubea cum am crezut pîna-n acea zi, ci modul ei de a-și revărsa bunătatea și de a fi întotdeauna disponibilă să mă asculte și să-și petreacă timpul alături de mine, mascase sentimentele și dorințele ei relative la mine. Am părăsit apartamentul în care nu găsisem singurul lucru care-și pusese amprenta personalității ei: Maria. Lucrurilor ce le adusesem din vechea mea garsonieră le mai trebuia încă mult timp sa fuzioneze cu noul loc; erau încă lucruri “din afară”. Doar Maria nu venea din afară, pe ea am găsit-o aici, și deși nu aparținea acestui spațiu, era singura “din ‘nauntru”. Acum lipsea. Am plecat să o caut pe străzile unui oraș viu, prea vesel și animat pentru starea mea. Eram căpitanul unei nave ce plutea în derivă ce căuta disperat cu ochii după ajutor. Am ajuns pe malul apei ce desparțea orașul în două. Pe celălalt mal am zărit casa în care locuia Maria. Am sunat-o și am rugat-o să mă primească. Locuia într-o casă veche, monumentală, un monolit arhitectural, un cvartal cu curte interioară. Era locuită de personalitați ale urbei, iar la ultimul apartament, era trecut pe interfon, numele Mariei. Curtea interioară era defapt un parc cu alei marcate de bucsuși, rondouri cu trandafiri, băncuțe și vase de teracotă din care curgeau răuri de verdeata. Iluminatul discret ascundea cele câteva persoane care ieșiseră la aer și pe care le aflasem după vorba înceată, tărăgănată ce venea din părculeț. Am urcat pînă la ultimul etaj unde mă aștepta în tocul unei ușii deschise, Maria.
M-a primit cu o doză de timiditate pe care eu am înțeles-o atunci ca pe o răceală. Trecuse aproape o lună de când nu mai comunicasem cu ea. M-a poftit printr-un hol lung și întunecat într-un salon foarte mare, unde tot mobilierul era plasat de-a lungul pereților, lăsând aproape toată camera goală. Din tavanul înalt cobora o lustră a cărei lumină nu reușea să umple întreaga cameră. În salon nu erau fotolii. Existau însă, o înșiruire de scaune despărțite de câte un secretair ori vitrină, sau formând cu o măsută rotundă, un loc de servit ceaiul sau cafeaua. M-a poftit să iau loc pe o canapea așezată lângă fereastră.
-Cu ce te servesc?
-Cu ceva tare, dacă nu te superi.
-O clipa.
Lumina care ascundea aproape tot ce mă înconjura, lucrurile și locurile necunoscute, răceala din purtarea Mariei mă inhibau și-mi amplificau răvășeala din suflet. După câteva secunde se întoarse cu o tavă pe care era un pahar cu coniac.
-Locuiești într-o casă mare- am încercat să trag de timp pentru a găsi un motiv al vizitei mele.
-Da.
Am sorbit încet din pahar, lăsând-o pe ea să înceapă discuția. Tăcerea se prelungi masurată de ticăitul unui ceas de perete. Am lăsat paharul jos și am spus hotărât:
-Mi-a fost dor de tine. Trebuia să te văd!
Mi-am auzit vorbele izbindu-se-n ecou de pereții înalți ai camerei, sunând spart și făcând privirea Mariei să coboare-n podea. I-am povestit că am lucrat mult în ultima vreme și m-am gândit la relația noastră care vroiam să continue. Nu-ndrăzneam să-i spun cuvinte mari și să-i fac promisiuni atâta timp cât nu eram sigur de ce își dorea și ea.
-Mă duc să pregătesc ceva de mâncare. Dincolo poți să te uiți la televizor- deschise o ușă ce dădea într-o altă cameră. Aceasta era de două ori mai mare decât cea pe care eu o numisem salon, dar ca și prima, era mobilată minimal. Un pat, două dulapuri și un televizor așezat pe o comodă formau tot mobilierul acelei camere. Părea o cameră dintr-un vechi castel, impresie sustinută de răcoarea din încăpere, în contrast cu fierbințeala de afară. Lângă pat erau clădite cărți de istorie, arheologie, antichitate. Pe o măsuța cu roți, Maria pregătise un adevarat ospăț ce l-am servit pe pat uitându-ne la televizor.
Am rămas în noaptea aceea la ea, neputând să-i mărturisesc dragostea și dorința de a rămâne cu ea. Am încercat să o fac să-mi înțeleagă sentimentele, să se simtă iubită de mine, să îi încredințez trăirile mele din ultimele zile.I-am povestit de bucata de rai pe care tocmai am pierdut-o, de dezgustul ce-l am pentru muncile ce trebuie să le fac pentru bani, de dorința mea de a picta. M-a ascultat răbdătoare, cu compasiune. Îmi întelegea si-mi aprobă sentimentul de gelozie, frustrare și nefericire; apoi, dimineața mi-a spus linistită:
-Am obținut o bursă în Arheologie. Am să plec din țară.
Nu puteam să o mai pierd și pe ea. Credeam că m-a înțeles. Am vrut să ripostez vehement, apoi am înțeles: nu puteam să o las să piardă ce își dorea atât de mult. Se pare că eu eram cel ce trebuia să mai pierd.
-Când pleci?
-La prânz.
-Maria, eu…
-Îmi doresc enorm să plec. Am așteptat momentul ăsta toată viața. Am terminat facultatea și nu mi-am găsit nimic de lucru în domeniul meu. Nu pot continua să fac lucruri care nu-mi plac, să mă complac într-o viață ce se irosește. E unica ocazie a vieții mele. Peste un an-doi voi fi prea bărtână să mai fiu cooptată în vreun proiect.
De ce nu am încercat niciodata să o ascult ? De ce am crezut întotdeauna în acțiunile mele ? Oare au avut întotdeuna efectul scontat ? De ce nu pot hotărî eu dacă să plece sau să rămână cu mine ?
Apoi văzu tristetea din ochii mei și-mi spuse amăgitor:
-Exista atâta ‘timp’ în toate...Atâta timp care se scurge, atâta timp care așteaptă să vină...Și nu suntem decât niște bieți fluturi într-o viață prea scurtă pentru a reuși să facem tot ce ne dorim.
A refuzat să o conduc la aeroport. Ne-am luat rămas bun în ușa apartamentului ei.
Mergeam fără să văd cerul dimineții ce aduna asupra orașului nori tot mai întunecați. M-am refugiat în atelierul meu printre lucrările ce așteptau să fie terminate. Mi-am așezat un scaun s-o pot privi pe Maria mea, cea care nu mă va părăsi niciodată. Aveam privilegiu de a-i spune cât de mult o iubesc. Mi-am amintit de ziua când am întilnit-o pentru prima dată. Îmi aminteam și acum sentimentul că o cunosc. Privind adânc în pata cafenie a pînzei am recunoscut-o în cea pe care tocmai eu o zugravisem. Am strigat-o cât am putut de tare, pentru tot timpul în care am ezitat să-i rostesc numele.
Am ramas în atelier zile întregi pictând himere: chipuri ce se văd, trupuri ce se duc, hăuri fără sfârșit, clipe ce se preling.Telefonul îl scosesem din priză și nimeni nu mă vizita. Peste oraș venise toamna și ori de câte ori evadam din atelier se întampla să toarne cu găleata. Începusem să-mi doresc să nu mai văd pe nimeni, și mă revoltam când îmi aminteam de prieteni. Le găseam tot felul de vine și-i consideram ostili, incapabili de a-mi întelege suferința. Consideram tot mai falsă “bunătatea” Angelei de care acum mi se făcea lehamite. Nu-mi rămânea decât să-mi golesc sufletul pe pânze și cartoane.
Am pierdut destul de repede șirul zilelor petrecute în atelier. Începusem să mă resemnez în fața ultimelor evenimente din viața mea. Încercasem să-mi regăsesc imboldul ce cu puțin timp în urma îmi isuflase dorința de a mă apuca de pictat; uitasem motivul, poate uitasem și scopul. O faceam în ultima vreme doar din răzbunare, o răfuială cu lumea, cu soarta ce-și alesese un moment atât de prost să-mi întoarcă spatele. Mă resemnam.
Mizeria și oboseala reușiseră să mă epuizeze. Am cedat și m-am întors acasă. Pe robot aveam doar un mesaj:
-Sunt îngrijorată! Ce se-ntâmplă cu tine? Să mă suni!
Nu am sunat-o. Mi-am aruncat în schimb hainele-mbâcsite de pe mine, m-am îmbăiat și-am dormit două zile întregi.
Daca fluture voi fi și voi trăi o singură zi….


Când am ieșit, umbrele caselor se tolăneau nestingherite pe trotuare. În piațetă, grupuri de tineri ce începuseră școala se-nșirau gălăgioși pe banchetele de piatră. La o terasă l-am remarcat pe Raul sărutându-se cu o tânără ce părea îndragostită de el. Nu mi l-am imaginat niciodata pe Raul sărutând în public vreo femeie. Iar tânăra, ar fi putut oricând să treacă pe lângă mine fără să o remarc. Până și fragilitatea ei demascau o personalitate ștearsă. De ce un medic ginecolog nu are femeia pe care o visăm cu toții? Nu există? Eu o văd de câteva ori pe zi. E o himeră, o Fata Morgana?
Seara, m-am oprit în Club 69. L-am găsit pe Andrei în fața unei beri, probabil așteptându-ne.
-Salut Mihai! Cum merge cu pictura? Ne-a zis Raul că pictezi în forță. Devii celebru. Trebuie să-mi faci și mie un tablou. În curând nu ai să ne mai cunoști. Măcar atît să îmi rămână din lunga noastra prietenie.
-Buna Andrei ! Cred că Raul v-a spus prea multe. Doar am avut de lucru. Nu dispera, nu ajung atât de repede celebru!
-Bună seara, Mihai ! Cu ce vrei să te servesc? mi se adresă o voce cunoscută și tulburătoare. Era Liliana.