N-ai cum să lași cum să uiți totul în noapte
Oricât ți-ar părea de ușor
Stinge o stea și rămâi pe sub pleoape
Stinge și luna amară cu un nor

Roșu aprins colorează-mi tacerea
Roșu aprins de-un surâs ce s-a stins
Roșu aprins să-mi ascundă durerea
In noapte mă pierd
Cu noaptea te pierd

Te-ascund între coaste ce dor cu luna amară
Când tot ce-mi doresc e roșu aprins
Nu vreau să te pierd in lumea de-afară
Rămai neschimbată roșu deschis

Roșu aprins colorează-mi tăcerea
Roșu aprins de-un surâs ce s-a stins
Roșu aprins să-mi ascundă durerea
In noapte mă pierd
Cu noaptea vreau să te pierd

(Luna Amara – Roșu Aprins)

-Ioan, ....
-Eu sunt demonul, iar tu ești fecioara. Posesia este reciprocă. Așa a fost de când m-am născut, de cand mă știu nimeni nu a reușit până acum să schimbe ritul acesta. Predă-te mie, de bună voie, iar eu voi fi cel ce îți va bântui mintea și trupul. În schimb îți voi da tot ceea ce dorești. De nu, posesia va fi doar din partea mea, va durea și te va distruge până la urmă. Trăiește alături de mine sau chinuită de nebunia prezenței mele în tine.
În pat, încă goală, acoperită parțial de micul cearșaf alb, Maria rămăsese inertă sub forța cuvintelor lui, privind încă spre el. Cearșaful alb dezgolea încă sânul drept, mic și rotund, alături de o mână tremurândă ce se încleștase asupra acestuia. Durerea pătrunderii lui inlăuntrul ei era incă și mai tare, iar lacrimile se scurgeau șiroaie din ochii ei, fără ca vreun scâncit de durere să se audă. Plânsese, încă plângea, însă doar în interiorul ei se mai auzeau țipetele de durere, de frică și de spaimă. Ioan privea încă pe fereastră, rămas fiind gol, în picioare. Groaza îi împietrise Mariei pieptul, iar ochi-i îl priveau drept încă, deși privirea își pierduse ținta.
-Mi te vei supune! Acesta ți-e sorocul, iar eu ți l-am creat de când te-am văzut.
Se întoarse spre ea, apropiindu-se ușor, fără ca pașii săi pe podeaua de lemn să scoată vreun sunet. Maria îi urmărea fiecare mișcare. O izbi puternic privirea blândă pe care acesta o avea. Se aplecă asupra ei, întinzând mâna pentru a-i mângâia părul negru și imprăștiat în jurul trupului mic și împietrit. Îndată ce o atinse, Maria simți însă o căldură imensă, de parcă întreg trupul i s-ar fi destins, iar apoi o greutate imensă o apăsa, insă căldura aceea se opunea parcă greuțătii ce îi apăsa trupul. Ochii lui Ioan deveniseră și mai calzi, iar chipul și mai blând. Mâna îi cobora ușor către cearșaful alb care fu zmuls și aruncat de pe pat. Goliciunea-i proprie păru să nu o mai deranjeze în visul acesta absorbitor, iar primul sărut dat fu cutremurător simțindu-i dulceața buzelor până în vârfurile degetelor ce strânsera și mai tare cearșaful de sub ea. Ioan își ridică capul și o privi cu cea mai blandă față pe care ar fi putut-o avea vreodată în fața ei. Două cristale imense i se scurgeau pe obraji, în timp ce ochii îi erau umezi și aveau să își verse simpla durere în sufletul ei...
-Te vei supune... Copil mic și prostut... te vei supune iar acesta e ritul de atâtea mii de ani... Oare voi găsi pe cineva să mi se opună?
Un nou sărut fu primit de buzele ei precum și nectarul ce acestea i-l dăruiră, în timp ce brațele lui o învăluira, iar apoi o strânsera fără milă. Finele incheieturi ale fetei se ridicară și îi cuprinseră spatele, înfigându-și unghiile în carnea albă, din care în urma liniilor trasate de acestea răsăreau răni rozalii ce își pierdeau roșeata imediat. Unul în brațele celuilalt, gata de a începe dansul propriu, cei doi păreau un imens abis în propria existență.

Așezat în genunchi, iar ea în brațele lui, Maria îl lăsă înlăuntrul ei pentru încă o dată... Gura lui, la fel de dulce ca la început, îi gustă buzele din nou, în timp ce ea se lăsă pe spate iar el o urmă cu mișcări ușoare. O ultimă incordare urmă curând, un vis ce părea că se destramă materializându-se în jurul unei singure existențe. Maria se lăsă pe spate cu capul deasupra pernei roșii. Totul în jurul ei căpătase această culoare. Trupul îi fu acoperit cu trupul lui, mereu molatec și mișcându-se ușor, asemenea alunecării unui fulg printre curentii de aer... Era sfarsitul, iar Maria il simțea cum se apropie, iar trupul i se incorda mai puternic... Unghiile sale lăsară dâre de lichid roșu pe spatele celui ce o privea acum la fel de blând și dulce ca și la început. Începuturile cui? Se simțea în patul acela, de o veșnicie, alături de el, alături de ființa și existența lui, împreună cu el înlăuntrul ei. Parcă deveniseră unul...

Trupul gol și inert al Mariei părea părăsit de orice pic de vlagă, în timp ce alături de ea, Ioan o privea încă. Trecuse atâta timp... Mica ființă era epuizată de zbuciumul nopții ce tocmai trecuse...

-Dumnezeule!
Maria se trezise tremurând, iar când observa locul în care se afla începu să tremure și mai tare.
-Nu există!
Vocea lui Ioan părea tunătoare, venind dinspre aceeași fereastră ca înainte.
-Cine nu există?
-Cel numit de tine. Nu există decât în închipuirea voastră.
-Minți.
-De ce aș minți? De mii de ani trăiesc printre voi, îmi duc ritul mai departe, de mii de ani aud noi și noi religii. Nu există ceea ce invoci tu! Nu există nimic.
-Există. Există însă nu vei întelege niciodată.
O durere enormă îi cuprinse spatele, și pică înapoi întinsă pe pat, și încordată.
-Cheamă-L acum, să te ajute. Cheamă-L! Știi că nu va veni. Știi că nimic din ceee ce credeți voi nu are vreo relevanță.
-Refuz să cred asta! Dumnezeule, refuz să cred asta.
Un scâncet puternic de suferință fu eliberat sub presiunea durerii provocate. O forță imensă îi strângea spatele ținând-o lipită de pat fără a putea să se ridice.
-Refuzi, așa cum refuză toti.
-Cine ești?
-Un bufon; în fața ta un demon. Oare demonul acesta te va ucide; te intrebi tu în clipa aceasta! Posibil, doar ești a lui acum!
-Nu vei face asta!
În clipa următoare Maria începuse să se ridice.
-Și de ce nu aș face asta?
Durerea deveni atât de puternică încât Maria căzu la pamant din nou țipând de durere.
-Pentru ca ai nevoie de mine.
-Și de ce aș avea nevoie de tine?
Maria încercă să se ridice din nou, din nou durerea deveni mai puternică, însă nu cedă ci, țipând, continuă să se ridice. Presiunea pe care o simtea în spate era imensă însă hotărarea de a ajunde lângă trupul lui Ioan era mai puternică.
-De ce aÈ™ avea nevoie de tine?
-Tu mi-ai spus! Acesta e ritul de mii de ani!
Pas cu pas, în tăcerea ce urmă, străpunsă doar de scâncetele Mariei la fiecare mișcare, fata înaintă către el, care privea uimit cum sufletul dinantea lui se chinuia sub furia durerii provocate de forțele lui. Ajunsă lângă el, Ioan se aplecă la urechea ei, șoptind:
-Cum e posibil să imi reziști? Cum e posibil să te împotrivești?
Maria își ridică privirea, sprijinindu-se cu slaba forță pe care o mai avea de el și îndreptându-și buzele către ale lui.
-Pentru că te iubesc!
Căzu apoi la pămant fără vlagă, obosită și cedând cu totul voinței supreme a durerii ce o simțea. Se lăsă întinsă direct pe parchetul podelei, simțind răcoarea ușoară și binefăcătoare, iar apoi își pierdu cunoștința.

-Dumenzeule!
Maria tresări ridicându-se.
-Ce ai pățit, Maria?
Fata se ridicase din pat ca arsă, însă nimic din jur nu îi dăduse de înțeles altceva.