agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-04-24 | [This text should be read in romana] |
SOARELE ȘI LUNA
Odată, în vremea de început, când ceasurile mergeau înapoi, undeva, la capătul pământului, unde cerul își varsă lacrimile în mare, pe o insulă bogată se înălÈ›a un palat strălucitor. De fapt, întreagă insula era stăpânită de ÃŽmpăratul Soare, un conducător bun È™i înÈ›elept. ToÈ›i supuÈ™ii lui erau mulÈ›umiÈ›i È™i mândri că făceau parte din regatul de la capătul lumii, unde zările se întâlneau să-È™i dea bineÈ›e, spălându-se cu roua primei dimineÈ›i. De fapt nu era vorba de o dimineață aÈ™a cum È™tim noi, pentru că, în împărăția aceea nu era niciodată noapte. Bine, veÈ›i spune, dar cum se odihneau oamenii? Pentru că, trebuie să vă spun, ei munceau din greu, dar cu multă plăcere, È™tiind că toată truda este pentru ei, că ÃŽmpăratul nu pretinde nimic doar pentru familia lui. AÈ™adar toată împărăția, când ar fi venit vremea să doarmă, se adunau pe o câmpie verde È™i întinsă unde ascultau muzica nemaipomenită a naturii, dansând È™i râzând, îmbrățișându-se È™i oferindu-È™i unul altuia prinosul de iubire acumulat în timp ce lucraseră. ÃŽmpăratul Soare fusese È™i el un simplu trăitor, dar hărnicia È™i inteligenÈ›a lui i-au determinat pe oamenii locului să-l aleagă cârmaci. Nu era, ca în alte împărății, nici vorbă de moÈ™tenire. Dacă împăratul nu-È™i creÈ™tea copiii cum se cuvenea sau dacă nu avea urmaÈ™i, lumea alegea în locul lui pe cel mai drept, mai bun È™i mai isteÈ› dintre ei. Nici acolo, în scaunul împărătesc, nu era însă numai huzur È™i petrecere. De cum se termina timpul de refacere, toată lumea se întorcea la muncă, împreună cu bravul Soare, ce trudea să împartă cât mi chibzuit bunurile poporului său. Nimeni nu È™tia cum a ajuns primul om acolo, în È›inutul albastru, înconjurat de ape È™i vegheat de cerul senin. Era parcă dintotdeauna, pentru totdeauna. Oamenii se respectau, se ajutau È™i se iubeau. Nu se È™tia ce este ura, egoismul, invidia. ToÈ›i erau egali È™i nimeni nu căuta să aibă mai mult. Erau împăcaÈ›i cu natura firii lor. Când sosi vremea, ÃŽmpăratul își alese o fată frumoasă, pe nume Luna, neîntrecută pentru dibăcia, cumpătarea È™i bunătatea ei. A fost o nuntă mândră, cu alai È™i veselie multă, iar poporul întreg s-a bucurat pentru naÈ™terea familiei ce avea să se împlinească. La palat toate mergeau foarte bine, ca în poveÈ™ti, iar toÈ›i servitorii erau plătiÈ›i pentru fiecare serviciu, fie el cât de mic. PlătiÈ›i este un fel de a spune, pentru că pe insulă nu existau bani. ÃŽmpăratul, în înÈ›elepciunea lui, a realizat că, dacă ar turna (pentru că, pe vremuri, banii erau toÈ›i din metale preÈ›ioase È™i se turnau în diferite forme!), dacă ar turna zic monedă proprie, ar crea zâzanie între oameni. AÈ™adar, dacă tu nu deÈ›ineai un bun cu care să poÈ›i plăti serviciul făcut, bun pe care l-ar fi dorit cel care te-a ajutat, îl plăteai cu „MulÈ›umesc!â€. Era cel mai mare capital de iubire întâlnit vreodată. Se crease chiar È™i o bancă, unde oamenii adunau cât mai multă iubire È™i zâmbete. Cu cât aveai mai mult „MulÈ›umesc!†erai mai bun È™i mai iubit. Era, în fond, capitalul tău moral, dar È™i un capital de frumuseÈ›e, căci, se È™tie, oamenii buni sunt mai veseli, mai deschiÈ™i, nu sunt niciodată morocănoÈ™i È™i, prin urmare, sunt mai frumoÈ™i. De aceea ÃŽmpăratul era ceva mi bogat, fiindcă fusese cel mai bun È™i mai de ajutor om de pe insulă. Dar era vorba despre un fel de bogăție frumoasă, înÈ›eleaptă ce-È›i dădea fericirea lucrului împlinit. Și, aÈ™a cum v-am spus, ceasurile mergeau înapoi, dar asta nu interesa pe nimeni. Oamenii se nășteau tot mii, cu gânguritul lor frumos È™i vesel (primul capital de iubire), urmând să se îndrăgostească apoi, cu bucuria È™i dorinÈ›a de împărtășire arzându-le în ochi, își făceau o familie È™i, încet, încet, se retrăgeau să se odihnească mai mult, în inima universului... Povestea cu ceasurile ce se întorc È™i deapănă timpul invers o să o spun altă dată, pentru că È™i poveÈ™tile au un mic orgoliu al lor: nu le place să fie amestecate. Fiind mereu zi, sub cârmuirea blândului, caldului È™i prietenosului Soare È™i a preafrumoasei sale soÈ›ii Luna, nimeni nu-È™i punea problema timpului. Luna avea cel mai frumos zâmbet din împărăție, un surâs plin È™i curat. Era, de fapt, unul dintre secretele ei, cu care a vrăjit inima lui Soare. Și, ca totul să fie ca-n poveste, Luna i-a dăruit lui Soare doi fii, gemeni, pe care i-au botezat cu acelaÈ™i nume, Luceafăr. Mare fu bucuria, de la cel mai mare la cel mai mic, iar împărăția a fost în veselie o bună bucată de vreme. Spun vreme pentru a înÈ›elege mai bine o noÈ›iune pe care o avem noi, cei de azi, dar să nu uităm că în ÃŽmpărăția lui Soare nu fusese dat în exploatare timpul. Și, totuÈ™i, oamenii nu se plictiseau, viaÈ›a lor nu era monotonă, cum e azi în goana după bani; iubirea È™i bunătatea are prea multe feÈ›e ca să devină monotone sau să te plictiseÈ™ti de ele. Cei doi Luceferi creÈ™teau È™i ei, ca toÈ›i ceilalÈ›i, în armonie cu semenii È™i natura. Descopereau acea muzică universală, mirosul florilor, ce dau echilibru simÈ›urilor. Capitalul lor de bucurie È™i averea lor de „MulÈ›umesc!†creÈ™teau continuu, pentru că toÈ›i se bucurau să-i ajute, È™i numai (sau poate mai ales) pentru glasurile lor cristaline È™i căldura din spatele cuvintelor. Mai apoi Luna născu o fetiță, SteluÈ›a, o frumuseÈ›e desăvârÈ™ită, ce răspândea în jur lumină, strălucind È™i iradiind deopotrivă. Grădina palatului înflorea la auzul glasurilor cristaline, pentru că, să È™tiÈ›i, florile se hrănesc cu sentimentele noastre bune. Cu cât iubim mai mult o floare, cu atât culoarea È™i mirosul ei vor fi mai minunate. Toate se bucurau în jur de fericirea È™i prosperitatea împărăției. Nici un nor nu umbrea strălucirea palatului È™i a oamenilor care-l locuiau. Numai că (trebuia să vină È™i momentul acesta, nu?!) ceva se întâmplă. ÃŽntr-o zi, niÈ™te pescari au găsit pe țărm un om, mai mult mort decât viu. Săritori cum erau l-au luat, l-au îngrijit, l-au hrănit È™i l-au îmbrăcat. Ce li s-a părut ciudat a fost că, după toate acestea, omul n-a spun niciodată „MulÈ›umesc!â€. Găsea diferite formule, pretexte („Vă rămân dator!â€, „Mă voi plăti!â€, „O să m grijă!â€) să evite cuvântul magic, capitalul de fericire È™i bucurie al locuitorilor de pe insulă. Au înÈ›eles atunci că nu unul de-al lor, că venise de undeva, de pe mare, dintr-un departe neÈ™tiut. Asta nu i-a împiedicat să aibă grijă în continuare de el. Vestea a mers repede È™i, în curând, regele Soare auzi de străinul ce se rătăcise pe insulă È™i îl invită la palat. Nimeni din regatul său n-a plecat sau n-a fost tentat vreodată să plece pe mare. Erau prea mulÈ›umiÈ›i cu ceea ce aveau, încât să caute altceva. Ei erau acolo dintotdeauna, ai lor È™i aÈ™a trebuia să rămână. AÈ™a se explică faptul că însuÈ™i regele era curios să cunoască pe cineva care era altfel. Străinul sosi la palat, unde fu întâmpinat de ÃŽmpărat, ÃŽmpărăteasă È™i de toÈ›i curtenii cu zâmbetul de buze. – Bine ai venit, străine! Cine eÈ™ti È™i de unde vii? – M-am rătăcit, ÃŽmpărate. Călătoream, după cum È™tiÈ›i, prin lume. Mă mir că nu mă recunoaÈ™teÈ›i. Eu sunt temutul Timp, piratul fioros. Călătoream, după cum vă zic, cu haremul meu (Clipa, Secunda, Săptămâna, Luna) È™i cu fiii mei (Minut È™i An). SimÈ›eam nevoia să mergem într-un loc unde nu mai fusesem niciodată È™i ne-am lăsat purtaÈ›i de valuri până înspre capătul acesta... Deodată, o furtună năprasnică ne-a luat corabia, ca pe o jucărie È™i ne-a purtat în derivă. ToÈ›i au dispărut, numai eu m-am trezit aici, pe insulă. – Ciudată poveste. N-am auzit de tine până acum. Iar, la noi, e tot timpul senin... – Cum, n-aÈ›i auzit de mine? Tocmai mi-aÈ›i rostit numele... Dar voi nu vedeÈ›i că îmbătrâniÈ›i? Ce, credeÈ›i că voi o să scăpaÈ›i? Păstrându-È™i seninătatea, deÈ™i nu mai avuse de-a face cu asemenea ieÈ™iri, împăratul continuă: – Tot ce avem e aici, între noi, în inimile noastre. Ne trăim partea noastră de iubire, apoi mergem È™i ne odihnim în inima universului. Noi nu îmbătrânim. Sufletul poate rămâne tânăr mereu, dacă È™tii să-i dai hrana de care are nevoie. Fii binevenit în împărăția mea, iar, de vrei, de îndată poÈ›i începe È™i tu să lucrezi. – O să vedem! mai găsi de cuviință Timp să zică. Mai mult din curiozitate, piratul Timp plecă È™i el să muncească. Era revoltat că nu fusese primit ca un oaspete de seamă, temut, ca un învingător. Era furios că întreaga lui pradă (tot ce reuÈ™ise să fure din lume: vise neîmplinite, planuri nerealizate, idealuri de neatins) zăcea acum undeva sub apele învolburate. ÃŽl enervau È™i oamenii aceia cu politeÈ›ea lor exagerată, cu bunătatea lor, cu zâmbetul lor cald, cu iubirea în exces... Se gândi, pentru o clipă, că ei trebuie să fie vinovaÈ›i de faptul că eÈ™uase. „Sigur, numai ei, de vreme ce nu mă recunosc stăpânul lor, dac nu È™tiu nimic despre mine È™i forÈ›a mea... Venind încoace simÈ›eam cum puterile-mi scad, cum mă risipesc în neant, cum ei vor să nu mă accepte... Și totuÈ™i, bunătatea lor m-a salvat! Dar, nu! Mă voi răzbuna!!!†Munca piratului era mai mult o hoinăreală. Nu avea răbdare să facă un lucru până la capăt. Obosea repede, iar ceilalÈ›i, tot timpul (sau mai mereu) binevoitori, îl ajutau. ÃŽn pauzele muzicale îl vedeau cum lenevea È™i se obosea, că nu putea pătrunde acea muzică relaxantă. Niciodată nu se È›inea de program. Mereu mai lenevea un timp după ce toÈ›i ceilalÈ›i se întorceau, cu forÈ›e proaspete, la muncă. Răzbunarea, aÈ™a cum o plănuia el, începea să se contureze. Găsi câțiva ortaci cu mai puÈ›ini „MulÈ›umesc†în cont È™i-i convinse să facă împreună o corabie, cu care să-i ducă într-un loc unde puteau să fie ei împăraÈ›i, să aibă de toate È™i să nu muncească deloc. Totul se făcu pe ascuns, iar lumea, neobiÈ™nuită cu răul, nu È™tia să fie suspicioasă. Li se părea curios că Timp nu folosea nici un „MulÈ›umesc!â€, dar își zicea că, poate, e sărac, È™i nu a reuÈ™it încă să strângă din ceea ce primea! Odată treaba isprăvită, Timp se descotorosi de cei care l-au ajutat È™i, în timpul unei odihne, devastă banca È™i risipi toată averea oamenilor. Răpi apoi pe ÃŽmpărăteasa Luna (ademenind-o sub pretextul unui ajutor de care avea nevoie) împreună cu cei doi Luceferi È™i cu SteluÈ›a. Se urcă pe corabie È™i, aÈ™a cum a venit, adus de ape, dispăru în neant, neÈ™tiut de nimeni. ÃŽmpăratul se îngrijoră È™i dădu poruncă (pentru prima dată în viaÈ›a lui!) să-i fie căutată familia. ÃŽn zadar au fost răscolite toate zorile. Dispăruseră fără urmă. Când își dădu seama de puterea Timpului È™i de faptul că nu mai avea ce să facă, Soarele scăpă o lacrimă. Era prima rouă pe care o văzuseră oamenii... Mai apoi se întristă, iar chipul lui se întunecă inexplicabil. ToÈ›i au fost miraÈ›i că se făcuse, ca niciodată până atunci, noapte È™i frig. Lumea aflase de Timp È™i de puterile lui, de răutate, de faptul că le-a distrus economiile È™i că nu È™tie de înseamnă tihna È™i zâmbetul adevărat. Numai că, aÈ™a cum Timpul nu poate fi oprit într-un loc sau învins, nici dragostea nu este uÈ™or de ignorat. La insistenÈ›ele Lunii È™i copiilor ei, care au rămas neschimbaÈ›i în bunătatea lor, Timp le-a dăruit parte din el pentru a se arăta celor dragi. Și aÈ™a, pe insulă, de câte ori lui Soare i se face dor de soÈ›ia lui È™i de copii, întunecându-se trist, ei îi apar pe cer: Luna cu acelaÈ™i zâmbet plin, cu colÈ›urile gurii în sus, iar SteluÈ›a, cu alaiul ei È™i strălucirea frumoasă, îi înveÈ™mântează bolta împărătească. Feciorii apar È™i ei, unul în zori (Luceafărul de Dimineață) È™i unul la asfinÈ›it (Luceafărul de Seară) să-i aline durerea tatălui rămas singur. Iar dacă mergeÈ›i la mare, acolo, la malul ei veÈ›i vedea în zare ceva nemaipomenit: la răsărit È™i la apus Soarele È™i Luna se întâlnesc, într-un vis al lor de iubire È™i, pentru câteva clipe, ne umplu sufletele de frumos, făcându-ne să uităm de Timp. Poate, atunci când voi învăța cu toÈ›ii să iubim sincer È™i adevărat, să ne vedem aÈ™a cum suntem È™i să sporim capitalul de „MulÈ›umesc!â€, Timpul nu va mai avea ce face È™i se va recunoaÈ™te învins. Va fi din nou împărăția aceea de la începuturi, când fiecare va putea privi pe fiecare în ochi. Până atunci, la margine de mare, ca-ntr-o oglindă magică se vede povestea tristă a Soarelui È™i Lunii, de pe insula lor de la capătul timpului. MOARTEA NU EXISTà Când eram ca È™i voi, dragi copii, deseori întâlneau în poveÈ™tile mele împăraÈ›i. ÃŽmi plăceau, È™i faptul că se terminau întotdeauna cu bine îmi dădeau o stare de siguranță È™i de încredere în puterea lor miraculoasă. Astăzi, mici monÈ™tri, maÈ™inării curioase, războinici fioroÈ™i vin să vă năpădească somnul dulce. Nu È™tiu unde e liniÈ™tea vremurilor de mai demult, dar È™tiu o poveste despre viață care, bineînÈ›eles, este una... tradiÈ›ională, clasică, cu împăraÈ›i È™i palate minunate. AÈ™adar... Cândva, un împărat, ce-È™i conducea împărăția lui cu milă È™i înÈ›elegere, observă că lumea a început să devină parÈ™ivă. Adică profita de pe urma bunătății sale È™i, sub masca blândă a supuÈ™ilor, unii au început să-l fure È™i să-l vorbească de rău pe la spate, da, spun alÈ›ii, câțiva îi pregăteau È™i moartea, doar pentru a-i lua bunurile moÈ™tenite de la tatăl lui. TotuÈ™i, niÈ™te slugi credincioase l-au informat la timp, aÈ™a că, de voie, de nevoie, împăratul a fost pus în situaÈ›ia de a deveni mai autoritar È™i mai suspicios cu oamenii. Mi pe scurt, nu mai acorda atâta încredere celor care-l înconjurau, iar pedepsele pentru tâlhărie au fost înăsprite. Un gol imens se adâncea mereu în sufletul împăratului. Nu era în firea lui noua înfățiÈ™are de dictator despotic, iar ceva din interior îl măcina cumplit. Dar nu era altă calde de urmat... Trebuia să apere legea, împărăția È™i, nu în ultimul rând, familia! Pentru că, luat de valul schimbării împăratului, nedorite de el, am uitat să vă spun că acesta era un tânăr destoinic care, atunci când i-a sosit vremea, s-a însurat cu fata unor boieri drepÈ›i È™i cumpătaÈ›i. Și, cum stă bine unei familii de tineri, fie ea È™i de viță nobilă, într-una din zile împărăteasa își anunță soÈ›ul că va naÈ™te. Mare fu bucuria, împăratul își strânse soÈ›ia la piept, îi mângâie delicat pântecul, iar fericirea ei cuprinse întreagă fiinÈ›a. Numai că sâmburele îndoielii încolÈ›i repede în mintea lui, aÈ™a că decise ca, pentru acest copil, să caute ceva special. Voia să-l ferească de ochii vicleni ai unor oameni, de vorbele murdare È™i de tot răul din lume. Degrabă se hotărî È™i, în secret, chemă pe cei mai iscusiÈ›i zidari È™i arhitecÈ›i È™i porunci să se construiască un palat mai mic pentru moÈ™tenitorul ce urma să vină, cu turnuri È™i turnuleÈ›e, cu personaje din lumea animalelor, cu jucării È™i tot confortul basmelor. La împlinirea sorocului, împărăteasa născu o minune de fetiță, cu un zâmbet nespus de frumos È™i cu o vioiciune de copil sănătos. ÃŽndârjirea împăratului de a o păzi pe fetiță de tot răul ce ar fi putut-o atinge, creÈ™tea pe măsură ce timpul trecea. Toată viaÈ›a fetiÈ›ei era un teatru, toÈ›i cei care intrau în contact cu ea trebuiau să joace roluri de copii, de animale, de profesori, dar să nu iasă din indicaÈ›iile regionale ale împăratului. Erau acolo de toate: cărÈ›i, filmuleÈ›e, magazine, orice È™i-ar fi dorit cineva. Ba chiar, în interiorul palatului s-au construit străduÈ›e, cu cartiere, populate însă tot cu actori, iar decorurile se schimbau zilnic, pentru a nu o plictisi pe prinÈ›esă. Totul dădea impresia unei vieÈ›i aparent normale, cu plimbări, întâlniri, discuÈ›ii, prietenii, însă toate îndeaproape supravegheate de împărat. Era o lume imaginară, în care respectul, bunătatea, dreptatea, curățenia fizică È™i morală erau legi dictate È™i respectate. Era, de fapt, o proiecÈ›ie a lumii pe care împăratul o visase È™i care îl ardea în suflet că nu putea s-o mai refacă în împărăția lui. Dacă prinÈ›esa citea despre un loc minunat, despre un muzeu sau expoziÈ›ie È™i își exprima dorinÈ›a să vadă acea minunăție, îndată se construia proiecÈ›ia acelui lor, cu toate detaliile necesare. PrinÈ›esa era urcată în avion, se făceau câteva raiduri deasupra palatului pentru ca, în cele din urmă să se ajungă în acelaÈ™i loc, pregătit să mulÈ›umească aÈ™teptările prinÈ›esei. Sigur că voi, copii frumoÈ™i È™i deÈ™tepÈ›i È™tiÈ›i că orice poveste are un punctuleÈ› negru, unde trebuie să se întâmple ceva neplăcut. Am ajuns, iată, la acest moment al poveÈ™tii noastre. Desigur că s-ar putea spune multe despre viaÈ›a minunată È™i răsfățată prinÈ›esei. Crescuse minunat sub acel glob imens protector, palatul-teatru, având tot ceea ce È™i-a dorit. Până într-o zi... Printre actorii angajaÈ›i era È™i un bătrân, bun È™i cumsecade, rămas în slujba palatului încă de pe vremea vechiului împărat. Purtarea lui era un exemplară, iar iubirea È™i frumuseÈ›ea pe care o emana, căldura vorbelor sale îl făceau îndrăgit de toÈ›i. Cu atât mai mult de prinÈ›esă, care îi zicea „bunicul meuâ€, petrecând mult timp împreună. Numai că moartea nu cunoaÈ™te sufletul omului, aÈ™a că s-a rătăcit într-o zi pe la palat, răpindu-l pe maestrul actor. Oricât a căutat împăratul să-È™i găsească un înlocuitor, a fost în zadar. Bătrânul, slujitor își făcuse cu atâta dragoste meseria, încât devenise pentru el un al doilea mod de viață. PrinÈ›esa, care ajunse să-l cunoască È™i să-l simtă atât de bine pe „bunicul†ei, nu putea înÈ™elată de jocul atâtor actori care vroiau să-i ia locul. Neavând de ales, împăratul îi spuse: – Draga mea, „bunicul†tău, bunicul nostru, al tuturor a plecat... A plecat undeva departe, de unde nimeni nu se mai întoarce... – De ce a plecat? – Vezi, draga mea, viaÈ›a, ceea ce trăim noi nu e întocmai ceea ce simÈ›i È™i ai tu aici... Am vrut să te protejez de tot ce ar fi putut însemna altceva decât bine È™i frumos... Þi-am oferit totul, numai că Moartea nu o poate învinge nimeni... – Ce este Moartea? – Nu È™tiu, nici eu È™i nici unul dintre înÈ›elepÈ›ii acestei lumi... E o pedeapsă, e un blestem negru... Dar, mai presus de toate, e despărÈ›ire È™i durere! – Și de ce nu mi-ai spus asta până acum? Credeai că voi fi mai bine pregătită să înfrunt Răul dacă n-am să-l cunosc?! M-ai înÈ™elat È™i trebuie că cunosc Adevărul. Vă iubesc, dar mai presus de orice, vreau să cunosc tainele realității... Spunând acestea, prinÈ›esa își sărută părinÈ›ii È™i, lăsându-i cu lacrimi în ochi, ieÈ™i pe poarta adevărată a castelului, în lumea ce-o aÈ™tepta afară, s-o descopere, să se minuneze, să înveÈ›e È™i să se mire de existență în multitudinea ei de forme. Mai presus de orice își dorea să afle ce este Moartea È™i ce se ascunde în spatele ei. Era hotărâtă s-o găsească È™i să i-l ceară înapoi pe „buniculâ€. Colindă împărăția în lung È™i-n lat, află oameni fericiÈ›i È™i oameni bolnavi, oameni cinstiÈ›i È™i pungaÈ™i, buni È™i răi, frumoÈ™i È™i urâți sufleteÈ™te... Se mira de toate acestea, dar caută să fie aÈ™a cum a învățat: dreaptă în gândire, frumoasă în purtare, cinstită È™i dornică de a cunoaÈ™te. Era o luptătoare È™i nu-i era frică să se prindă în luptă cu oricine, iar amenințările cu moartea nu o înspăimântau. Dimpotrivă, de câte ori vreun nelegiuit o speria: – Te omor!, devenea pe dată curioasă È™i interesată: – Te rog, spune-mi unde e Moartea? Vreau să o întâlnesc! – Dacă nu-È›i È›i-i gura, o vei întâlni în curând, suna deseori, glasul aspru a celor opriÈ›i de ea să facă fărădelegi. – Te rog, ajută-mă s-o găsesc! implora, sincer, fata de împărat. – Uneori miraÈ›i, alteori descurajaÈ›i, cei care o ameninÈ›au o considerau nebună fugind de insistenÈ›ele ei de a găsi, cu orice preÈ› Moartea. Nimeni, se părea, nu È™tia ce este, cum arată È™i unde poate fi întâlnită Moartea. Răspunsuri s-ar fi găsit destui să dea, că doar aÈ™a sunt oamenii, foarte buni la dat indicaÈ›ii. Unii ziceau că Moartea e neagră È™i că locuieÈ™te pe tărâmul despărÈ›irii, că are o coasă sau că seceră oameni, că se poate face nevăzută într-o clipă, că se hrăneÈ™te cu sânge È™i carne de om È™i alte, câte È™i mai câte... filosofii È™i imaginaÈ›ii. Dar întrebările mai subtile ale fetei rămâneau fără răspuns. Vedea oameni murind, vedea animale pierind, vedea flori veÈ™tejindu-se. Toate lăsau în urmă tristeÈ›e È™i gol, dar nimic părea că nu poate să rezolve problema MorÈ›ii. Străbătu alte È™i alte împărății, dar toate în zadar. Era iarnă È™i se apropiau sărbătorile. ÃŽÈ™i aduse aminte cum „bunicul†ei drag venea, în chip de MoÈ™ Crăciun să-i încânte copilăria... Asculta colinzi È™i se bucura de spiritul sărbătorii sfinte. Bradul împodobit, verde, veÈ™nic verde... Deodată gândurile e păreau aranjate: – Desigur, bradul nu moare niciodată. El e cel care învinge Moartea. Oamenii se bucură pentru asta È™i sărbătoresc. Bradul, el trebuie să È™tie cine este È™i unde se află Moartea! Nu se poate, în orgoliul ei nesătul să nu-i fi dat târcoale È™i Bradului. Dar el a rămas viu! Trebuie să învăț de la el! Știa că toate în lume au un suflet. Știa că, dacă doreÈ™te cu adevărat să vorbească u un Brad, va reuÈ™i. – Trebuie să-mi răspundă! își zise prinÈ›esa È™i plecă în fugă spre cea mai apropiată pădure. Nu-i era frică de nimic, nici de frig, nici de fiarele sălbatice, nici de oameni. Cu atât mai puÈ›in de Moarte, pe care o căuta de atâta vreme! Ajunsă la marginea pădurii, strânse cu dragoste în braÈ›e un brad, mângâindu-l: – Tu, Bradule, verde È™i falnic, numai tu nu laÈ™i Moartea să-È›i schimbe înfățiÈ™area. Rogu-te, spune-mi È™i mie care-i misterul?! Știu că mă auzi, că mă înÈ›elegi, dar că o lege a lumii, mai presus de mine È™i de tine, mai presus de Moarte, nu te lasă să-mi vorbeÈ™ti deschis, omeneÈ™te; dar, rogu-te din suflet, fă-mă È™i pe mine să înÈ›eleg!!! Stătu aÈ™a, îmbrățiÈ™ată cu trunchiul înalt, vreme de câteva ceasuri. ÃŽi curgeau lacrimi, ce se transformau în fulgi de nea, atât de puternică-i era dorinÈ›a. Deodată, vântul rece de iarnă, viscolul, încetă. O adiere plăcută îi luă locul, iar în aparenta liniÈ™te ce se lăsă, auzi un glas din adâncuri, venit de undeva din inima pădurii: – Secretul e în tine! Tu ai ajuns să-È›i cunoÈ™ti sufletul! Noi, brazii, avem o menire. Nu ne omoară Moartea, dar ne taie oamenii. E tot un fel de moarte. Dar noi suntem uniÈ›i. ÃŽn locul meu vin alÈ›ii care au aceeaÈ™i menire: să bucure sufletul omului. Dumnezeu, când È™i-a născut fiu pentru oameni, a vrut ca sufletul nostru să fie una cu al vostru. A vrut să unească pomii, păsările È™i oamenii, în cânt, bucurie È™i iubire. Noi nu murim, ne dăruim! Suntem uniÈ›i È™i aÈ™a trebuie să fiÈ›i È™i voi. Pleacă unul È™i ceilalÈ›i îi vor lua locul... Dacă vrei să vezi Moartea, te du la patul unui bolnav. O vei vedea venind... Pacea caldă a înÈ›elegerii se aÈ™eză peste inima prinÈ›esei. Toate păreau înÈ›elese È™i parcă din adâncul ei venite. Vorbise cu un suflet al lumii È™i, ce era mai curios, acel glas semăna nespus de mult cu glasul „buniculuiâ€. Făcuse un pas mare spre desluÈ™irea misterului... Sub chip de soră medicală, se angajă într-un spital, să poată sta cât mai mult la capul unui muribund. DorinÈ›a-i era aÈ™a de mare încât, de frică să nu piardă întâlnirea cu Moartea, nu închise un ochi. Trecuseră aÈ™a câteva zile, după care, răpusă de oboseală, „prinÈ›esa din salon†(cum o porecliseră colegele pentru purtarea ei gingașă, fără să-i cunoască viÈ›ele nobile) adormi. Și, în noaptea aceea, visul ei în lumină cărarea vieÈ›ii. Moartea nu putea fi cunoscută de nici un trăitor È™i, cu atât mai puÈ›in învinsă. Dar îndrăzneala ei, curajul, bunătatea au făcut ca visul să pară aievea, ca la o întâlnire față în față cu Moartea. Tresări când văzu chipul „buniculuiâ€: – Nu te teme! Sunt eu, cel după care umbli de atâta vreme. Eu sunt, de fapt, pentru tine, Moartea. DispariÈ›ia mea te-a făcut să afli de Moarte È™i să faci cunoÈ™tință cu ea. Curajul tău, încăpățânarea de a afla mai multe despre despărÈ›irea noastră te-au făcut sa afli Adevărul! Tu nu aveai noÈ›iunea de Rău È™i au refuzat să o accepÈ›i. Moartea, de fapt, nu există. Există oameni È™i nu mai există oameni. Acesta e secretul. Cei care nu mai sunt aici se întorc acolo de unde au purces, din lumea sufletelor veÈ™nic vii. Nu È™tiu dacă o să ne mai întoarcem, dar o vom face, mai devreme sau mai târziu, sub o formă sau alta. Dacă am fost uniÈ›i vom înflori să bucurăm pe alÈ›ii. Asta ar fi menirea! Eu am fost plecat pentru tine, să-È›i fac loc în această lume. Aveam suflete prea asemănătoare ca să fim doi oameni. Mi-am dus menirea la bun sfârÈ™it. Ai aflat că, în spatele MorÈ›ii, e viitorul, e ceea e laÈ™i. Nu plânge, ca toÈ›i ceilalÈ›i, învață să dăruieÈ™ti, ca să rămâi cât mai mult în lume. Sufletul tău trece în sufletul celorlalÈ›i È™i, astfel, învinge Moartea! Am fost chemat înapoi, în casa lui Dumnezeu, stăpânul. Tu mă duci mai departe. La căpătâiul tău e un mort. A plecat È™i el. Cât a lăsat în urmă, atâta va trăi! – Dar tatăl meu e bogat va lăsa în urmă mult? auzi în vis o întrebare, de care se ruÈ™ină apoi. –Vezi, chiar tu realizezi că nu asta înseamnă bogăție! auzi glasul domol È™i blând al „buniculuiâ€. Ai roÈ™it È™i te simÈ›i vinovată de însuÈ™i gândul murdar. Toate averile pot fi furate, împrăștiate, distruse. Numai sufletul e avere perenă, ce dăinuie È™i învinge Moartea. Toate celelalte mor cu adevărat, dispar pentru totdeauna: trupul, casele, banii... Mă duc, e vremea... ÃŽntoarce-te acasă! Deschise ochii, ca după o lungă relaxare. ÃŽn faÈ›a ei zăcea un mort cu zâmbetul încremenit pe buze; văzu o rază care se ridică È™i plutea spre lumină. Trupul murise, iar sufletul își căuta casă. ÃŽn curtea palatului, pe catafalc, trupul inert al împăratului era străjuit de toÈ›i È™i plâns de cei ce l-au iubit. PrinÈ›esa se apropie È™i sărută mâinile reci de pe pieptul tatălui. SimÈ›i sufletul împlinindu-i-se È™i, într-un colÈ› al gurii încleÈ™tate, desluÈ™i un zâmbet. – Oare, trupului nu-i pare rău de suflet? se întrebă noua împărăteasă. POVESTEA TIMPULUI Istoria creÈ™tină ne învață că Dumnezeu a creat primii oameni, pe Adam È™i pe Eva, din țărână È™i le-a spus: „IubiÈ›i-vă È™i împânziÈ›i pământul. IubiÈ›i-vă aproapele ca pe voi înÈ™ivă“. De atunci a trecut mult timp, oamenii, într-adevăr, s-au înmulÈ›it. Cât despre iubire... Unii au înÈ›eles, alÈ›ii mai puÈ›in. De aici începe lumea, de aici începem noi. Și totuÈ™i, ce a fost înainte?! M-am întrebat, am căutat, dar se părea că în zadar. PorÈ›ile se închideau parcă la Adam È™i Eva. Dincolo, întuneric de nepătruns cu mintea noastră. Până când a apărut el, bătrânul cu barbă albă, năluca neliniÈ™tilor mele (să fi fost oare Dumnezeu?!), ce mi-a spus o poveste interesantă. Era parcă o umbră adevărului spre care tânjisem o viață, era lumina care-mi răspundea întrebării despre demult. BineînÈ›eles că mintea mea îngustă n-a putut reÈ›ine întocmai mesajul lămuritor, dar esenÈ›a poveÈ™tii mi-a rămas întipărită È™i, cu modestele mele puteri, voi încerca să v-o fac cunoscută. ÃŽnainte de lumea aceasta, Dumnezeu a avut o altă lume. Acolo, într-un univers al poveÈ™tilor încă nepovestite, armonia era cea care unea spiritele dintre cele mai diverse. Rocă sau floare, fier sau animal, lemn sau om erau una È™i se înÈ›elegeau unele pe altele prin iubirea ce-o aveau de împărtășit celorlalte care-l înconjurau. Oamenii erau frumoÈ™i È™i uniÈ›i, zâmbeau È™i credeau în Bine È™i Adevăr (aÈ™a cum le înÈ›elegem noi astăzi, căci atunci ele făceau parte din fiinÈ›a însăși, fiind mod de viață în sine). Și astăzi sunt oameni care cred cu adevărat, sunt dedicaÈ›i unor asemenea principii nobile, dar ceva esenÈ›ial îi deosebea de noi, cei de aici È™i acum. Oamenii nu se nășteau! Ei creÈ™teau, pur È™i simplu, ca florile, din pământ. Era ceva miraculos să vezi, peste noapte, cum din pământ răsare un om! DeÈ™i sufletele erau foarte apropiate, era È™i în imemorialul timp nevoie de doi pentru a desăvârÈ™i darul sacru al iubirii. Când ei doi decideau că a venit clipa împlinirii, își puneau capetele pe inimă È™i visau că, în cutare loc, va răsări ceea ce numim noi astăzi copilul lor. Spun clipă pentru a înÈ›elege exact un anume moment din timp, o fracÈ›iune de trăire aÈ™a cum e ea percepută de noi, căci ceilalÈ›i oameni, despre care e povestea noastră, nu aveau noÈ›iunea de timp. Era, deci, o vreme dinaintea timpului (cum veÈ›i auzi voi, copii, mai târziu despre illo tempore...). AÈ™adar oamenii creÈ™teau din pământ, asemeni florilor. ÃŽn fond acesta era È™i motivul pentru care se înÈ›elegeau întru totul, fiind hrăniÈ›i din seva aceluiaÈ™i pământ. Poate chiar È™i animalele creÈ™teau din pământ (de fapt, aÈ™a cred că È™i era...). Dar moÈ™ul cel bătrân È™i bun, de la care v-am spus că È™tiu această poveste, a uitat să-mi spună despre asta... Oricum, cert este că oamenii erau răsplătiÈ›i pentru credinÈ›a È™i bunătatea lor spirituală prin acest vis de a avea „urmaÈ™i“, care li se împlinea atunci când vroiau. Atâta doar că oamenii nu creÈ™teau prunci. Ei apăreau pe pământ la diferite vârste: unii bătrâni, alÈ›ii în puterea vârstei, alÈ›ii tineri, unii chiar copii. Odată iviÈ›i erau „crescuÈ›i“ de cei care È™i-i doreau, È™i nicidecum abandonaÈ›i sau lăsaÈ›i pradă întâmplării. CrescuÈ›i e un mod de a spune, deoarece ei, pe măsură ce se derulau alte È™i alte întâmplări (spun asta pentru că timpul, să nu uităm, nu fusese dat încă în exploatare) se făceau tot mai tineri È™i mai tineri, din ce în ce mai mici... până deveneau un bob de lumină, ce se rătăcea spre soare. Mai pe înÈ›elesul nostru, timpul curgea invers: oamenii se nășteau (de fapt răsăreau) bătrâni È™i întinereau încet-încet, până când, deveniÈ›i mici (ca la vremea naÈ™terii noastre) se pierdeau în neant, spre a da lumină È™i căldură sufletelor care rămâneau. Am putea spune, printr-o paralelă cu lumea noastră, că îi „lua barza“. ÃŽi aducea pământul È™i îi lua barza. AÈ™a stând lucrurile pe acel pământ al oamenilor dinaintea timpului, ei nu aveau nevoie de o unitate care să le măsoare trecerea prin lume. Odată iviÈ›i, È™tiau exact când vor dispărea; nu exista nici un regret, nici o durere. Era o resemnare unanimă, tacită, un pact cu destinul implacabil. Timpul, ca noÈ›iune È™i simÈ›ire, n-ar fi putut schimba nimic. Oamenii își duceau È™i-È™i construiau fericirea lor interioară în bucuria de a împărÈ›i, de a dărui celorlalÈ›i. Dacă, să zicem, un om răsărea ca unul de 60 de ani de-ai noÈ™tri, È™tia precis că la scurgerea acestui interval de gânduri È™i fapte se va urca la ceruri. Era refacerea, în sens invers, a drumului: de la pământ la cer! ÃŽntr-o astfel de lume, într-un atare pre-timp, trăiau doi oameni care au decis că sunt făcuÈ›i unul pentru celălalt. S-au rugat lui Dumnezeu È™i, într-un întuneric de-al lor (noapte de-a noastră; la ei ziua era „lumină“, noaptea se considera „întuneric“) au visat că, la marginea pădurii, între doi brazi înalÈ›i, se va ivi cel ce-avea să le fie fiu. ÃŽn zorii luminii È™i-au luat în grabă merinde (rouă, în loc de apă, È™i turte de grâu), plecând spre pădure. Acolo, ca-n vis, tocmai terminase de răsărit o mândreÈ›e de bătrânel, cu faÈ›a ridată, cu părul cărunt, zâmbind fericit. L-au spălat cu rouă, l-au îmbrăcat, plecând cu toÈ›ii fericiÈ›i spre casă. La început, „copilul“, ca orice copil, stătea mai mult în pat, gudurând-se È™i fiind dezmierdat. ÃŽntinerind însă, „copilul“ a început să descopere lumea, să-È™i pună întrebări, să iubească È™i să-i ajute pe cei din jur. Ajungând el bărbat în toată puterea cuvântului (avea către 40 de ani, deci își trăise jumătate viaÈ›a), într-o lumină a lumii lor i se revelase o întrebare: De ce trebuia să se mulÈ›umească cu destinul È™i să nu lupte pentru viață lui? Cine avea să-l pregătească pentru veÈ™nicie? PărinÈ›i lui, ajunÈ™i niÈ™te copii înÈ›elepÈ›i, i-au spus că e păcat, rugându-l să nu mai gândească astfel. De ce avea să se întrebe tocmai el asemenea lucruri? Unde greÈ™iseră în „creÈ™terea“ (mai bine zis în „întinerirea“) lui? Fără să È™tie, acest răzvrătit al sorÈ›ii trecuse un prag mintal pe care nimeni până la el nu-ndrăznise să-l viseze. Ajunse nu să „iubească aproapele ca pe sine însuÈ™i“, ci să se „iubească pe sine ca pe aproapele“. A te dărui era modul de viață al acelor oameni, vă spuneam asta. El a îndrăznit să se gândească la sine mai curând decât la ceilalÈ›i. Nici simpaticul bătrân care mi-a povestit această istorie n-a È™tiut să-mi spună dacă acest inadaptat greÈ™ise ori păcătuise. „Era altceva!“, îmi spuse. Mi-am închipuit atunci că ar fi fost ca un evadat dintr-o închisoare a minÈ›ii (dacă a trăi în iubire până la devoÈ›iune poate constitui o închisoare a minÈ›ii È™i o deschidere totală a inimii!). Oamenii aceia È™tiau, de când era lumina lor, că sunt pentru a se dărui, pentru a-È™i consuma sentimentele până la dispariÈ›ie. Natas, căci aÈ™a îl chema pe eroul nostru (la ei nu erau femei È™i bărbaÈ›i în sensul zilelor noastre; toÈ›i erau egali È™i, oarecum, uniformi; deopotrivă luau hotărâri È™i participau la viaÈ›a comunității), îndrăznise să sară gardul în lumea imaginaÈ›iei. – Ce-ar fi, spunea el celorlalÈ›i, dacă am găsi pe cel care ne împarte vieÈ›ile? Și l-am ruga să ne alunge monotonia aceasta È™i să ne dea o viață pe care să ne-o facem singuri, până acolo unde vrem. Eu, atunci când mă voi apropia de plecare, nu voi mai avea vigoare să lupt pentru nimic; imprevizibilul nu există în lumea noastră. Doza de risc e inexistentă, trăim în virtutea destinelor noastre fade. Trebuie să facem ceva! MulÈ›i (dacă nu toÈ›i!) erau contrariaÈ›i de drepturile pe care le voia Natas, de libertatea lui exagerată È™i considerau că trebuie să fie ceva în neregulă cu el, că Dumnezeu îi va îndeplini dorinÈ›a È™i-l va lua din mijlocul lor înaintea sorocului. PărinÈ›ii lui erau triÈ™ti, oamenii vorbeau È™i nu-l puteau privi pe Natas cu ochi buni. Chiar È™i eu, uitându-mă la numele lui È™i silabisindu-l invers (doar È™i timpul, È™i vieÈ›ile lor erau astfel! De ce n-ar fi fost È™i numele?, mi-am zis) m-am cutremurat È™i m-am gândit la ceva rău. (Poate să fi existat, în lumea aceea, È™i persoane pe care să le fi chemat Card – ca ustensilele pentru banii din zilele noastre, È™i, È™tiÈ›i cum se zice, „banii-s ochii... dracului“). După ce oamenii mai „bătrâni“, copiii înÈ›elepÈ›i ai locului, au făcut un consiliu, au hotărât, cu tot riscul de a supăra È™i întrista pe părinÈ›ii lui Natas (sentimente necunoscute până atunci), că fiul s-ar fi rătăcit în lumea lor È™i că, în consecință, trebuie să o părăsească, să plece cât mai departe. Fără îndoială, ceva se schimbase în traiul liniÈ™tit al oamenilor acelora. Natas nu fu surprins, dimpotrivă, spiritul lui liber È™i novator tresăltă la aflarea veÈ™tii. Avea să plece în lume, spre o altă destinaÈ›ie, necunoscută, în aflarea întrebărilor ce-l puseseră într-o atare postură. Călători, din zori de lumină în adâncuri de întuneric, întrebând peste tot de unde vine acest destin È™i cum poate fi el modificat. Nimeni nu părea să È™tie, ba chiar (că doar era aceeaÈ™i lume!) mai toÈ›i se arătau contrariaÈ›i È™i îl trimiteau mai departe, ca nu cumva să „polueze“ tradiÈ›ia lor È™i să inoculeze È™i pe alÈ›ii cu asemenea idei nemaiauzite. Natas zâmbea È™i pleca mai departe, parcă tot mai îndrăzneÈ› în gândurile lui. ÃŽntinerea mereu, ajunse pe la 30 de ani de-ai noÈ™tri, dar nu pregeta să creadă în reuÈ™ita lui. Era privit ca un fel de filosof nebun, cu întreaga lui teorie despre libertate, despre modul în care, dacă ar È™ti, acei oameni È™i-ar putea hotărî singuri soarta. Ajunse aÈ™a de departe, încât simÈ›ea că È›elul lui e aproape de îndeplinire. Se apropia de capătul pământului. ÃŽndârjirea lui creÈ™tea cu fiecare pas (deja era aproape de desăvârÈ™ire, căci avea către 20 de ani!). ÃŽn ultimul loc cu oameni prin care trecuse fu primit la fel, dar toÈ›i i-au spus să se întoarcă de unde au venit, căci mai departe de acolo nu fusese nimeni, acolo era „sfârÈ™itul lumii“ spuneau ei. Natas simÈ›ea că È›inta lui e aproape È™i idealul nu mai are mult de copt în mintea sa. Purcese la drum înainte, cu toată împotrivirea È™i rugăminÈ›ile locuitorilor, ce-l implorau să se întoarcă, privindu-l îngroziÈ›i. Zâmbi sarcastic È™i plecă mai departe. Oamenii se uitau neputincioÈ™i, făcându-È™i cruce. Nu după multe drumuri ajunse la niÈ™te porÈ›i uriaÈ™e. Știa că nu mai are rost să le caute capăt, că n-o să-l găsească. Erau, de fapt, porÈ›ile lumii aceleia, un fel de curte interioară imensă dincolo de care nu trecuse nimeni, un gen de închisoare uriașă în care toÈ›i își duceau existenÈ›a È™i destinul până la capăt, fără să întrebe, fără să gândească mai mult decât È™tiau că e bine. Natas È™tia că a ajuns la final. ÃŽncepu să bată nerăbdător în poartă. ÃŽn zadar, ecourile vocii lui ricoÈ™au È™i se pierdeau în înălÈ›imi. Numai că aÈ™a de puternică fu dorinÈ›a lui, crezul pentru care luptase, încât vreme de mai bine de 10 ani de-ai noÈ™tri a stăruit în a pătrunde dincolo. Era rănit la mâini È™i la picioare de-atâtea bătăi, aproape își pierduse glasul, dar nimic din intensitatea dorinÈ›ei sale nu scăzuse. „Poate e chiar destinul meu“, gândea. „Poate atunci când va trebui să părăsesc lumea aceasta, porÈ›ile se vor deschide!“ IntuiÈ›ia nu l-a înÈ™elat. După aproape încă 10 ani, când deja se apropia de a deveni lumină (era un boÈ› de om, dar plin de energie È™i vigoare), poarta cea mare se întredeschise, lăsându-l să intre. Un palat strălucitor, împodobit cu cristale È™i pudrat cu nisip (cel care curge în clepsidrele noastre) i se arăta în faÈ›a ochilor. Pătrunse prin uÈ™a ce dădea într-o sală ce părea să fie cea de primire. Peste tot, pe pereÈ›i, sute (poate chiar mii) de ceasuri stăteau atârnate, împăienjenite în atâta vreme de când nu mai erau folosite. Era cam pustiu în sala aceea mare, È™i chiar se pregătea să iasă, când dintr-un ungher se auzi un sunet ciudat, ca de fus. Alergă într-acolo (era deja destul de târziu pentru el, nu mai avea timp – de parcă avuse vreodată!) È™i găsi trei femei bătrâne muncind de zor. Deasupra cămăruÈ›ei lor era scris, cu litere de aur: MOIRE. Erau, de fapt, zeiÈ›ele destinului. Una dintre ele torcea nestingherită un caier al vieÈ›ii. Părea că face (È™i cred că aÈ™a È™i era) munca aceea de o viață, că îmbătrânise cu acel fus È™i caier în mână. O a doua depăna necontenit firul tors, pe când a treia, È™i cea din urmă, atunci când È™tia, dintr-o carte mare, că e vremea, tăia necruțătoare firul. Ghemul, o viață de om, era aruncat într-o altă încăpere È™i se rostogolea spre întuneric. Natas realiză că moirele tocmai îi torceau firul vieÈ›ii lui. Cea de-a treia deschise larg capetele foarfecii È™i se pregătea să taie. Se părea că destinul lui se împlinise È™i urma să se sfârÈ™ească atunci. ÃŽntr-o liniÈ™te tulburată doar de sfârâitul monoton al fusului, se auzi deodată glasul lui Natas: – Am descoperit timpul! ColÈ›ii de fier ai foarfecii căzură ca o ghilotină pe firul tors în ghem. Sunetul surd fu ultimul auzit de Natas înainte de a se topi în lumină. Deveni un punct mic, care se pierdu odată cu ghemul vieÈ›ii sale, aruncat pe podea spre întuneric. ÃŽÈ™i urmărea destinul până la capăt. Atunci se petrecu ceva nemaivăzut. Un muritor a pătruns pe tărâmul moirelor È™i vraja fu desfăcută. Toate ceasurile au început, ca la un semn, să-È™i bată, fiecare, clipa lui. Timpul a fost eliberat È™i a pornit spre lume. Doar că era o altă lume... De atunci oamenii nu mai cresc din pământ, ci pogoară din cer. Timpul, în locul moirelor, le măsoară descărnarea. Trăiesc È™i-È™i duc libertatea până la capătul ceasului lor, a timpului lor. Se nasc neajutoraÈ›i, dar totuÈ™i iubiÈ›i. ÃŽmbătrânesc È™i se duc în pământ. E o ordine care ni se pare normală; e un alt destin pe care trebuie să-l purtăm. Atâta doar că oamenii se iubesc acum mai mult pe ei decât pe aproapele lor. Nu È™tiu când o să coboare în pământ È™i asta îi face să-È™i trăiască viaÈ›a. Cum, unde, când, numai Dumnezeu È™tiu. Dumnezeu, care a dat timpul oamenilor ca să-È™i măsoare libertatea. Poate cineva din lumea noastră va merge să caute înapoi moirele. Cineva care s-ar putea numi Susi. CHIP ȘI ASEMÃNARE Era o duminică, iar clopotul, în chemarea lui înaltă, vestea cugetele că venise vremea de primenire. SimÈ›eam, după încă o săptămână ce părea că nu făcuse decât să le imite pe celelalte, nevoia încărcării sufletului cu lumină. Vreme de un ceas (Doamne, ce puÈ›in ne ceri!) aveam să uit de toate ale noastre È™i să mă rog pentru mântuire. Cu sau fără voia noastră suntem aici, în lume, chip È™i asemănare, purtând de la început un păcat, ce apasă, cu fiecare zi, mai greu peste crucea atâtor È™i atâtor altora. Soarele ieÈ™ise È™i el să asculte cuvântul Stăpânului Lumii, întinzându-È™i cuminte căldura până la noi. Știam, încă de mic, de la bunici È™i părinÈ›i, că Dumnezeu a creat pe Adam È™i Eva, care, pentru început, au avut doi fii: Cain È™i Abel. După ce Cain îl omoară pe Abel, este alungat din pământul lui Dumnezeu. Și apoi Biblia povesteÈ™te despre neamurile ce-au urmat. Cu mintea de atunci, dar cu sufletul curat, n-am simÈ›it nici o fisură în întreaga poveste. Dar nici n-am căutat mai departe de cuvinte. Mergând la È™coală, aveam să învăț, după cum spunea un oarecare Darwin, că omul se trage din maimuță. Teoria evoluÈ›ionistă! (Erau vremuri în care Dumnezeu nu avea voie să-l depășească pe conducătorul țării! Mai bine o făcea o maimuță!) E bine de È™tiut că acest Darwin a fost unul dintre mulÈ›i oameni de È™tiință care n-au crezut în Dumnezeu până în ceasul cel din urmă. Pe patul de moarte, o străfulgerare divină îl va face să-È™i deschidă ochii sufletului. Nu suntem cu nimic mai mult decât unelte în planul divin! Cum s-a putut perpetua specia umană, dacă, la început nu erau pe pământ decât Adam, Eva È™i Cain?! Uitându-mă la atâtea animale câte există, la manifestările È™i trăirile lor, ne întrebăm: oare Darwin n-a avut câtuÈ™i de puÈ›in dreptate? Erau întrebări pe care mi le-am pus mai târziu, când È™tiinÈ›a părea că nu mai are răspunsuri È™i când credinÈ›a mă chema să mă aplec È™i cu gândul asupra cuvântului sfânt. Știam că adevărul se ascunde undeva la mijloc, dar mintea mea strâmtă se părea că nu vrea să treacă graniÈ›ele lumii acesteia. Erau mistere ale însuÈ™i pământului, era diferenÈ›a aceea atât de mică, È™i totuÈ™i atât de mare, între chipul nostru È™i Modelul nostru, acea asemănare, dar atâta deosebire, până la a (re) fi aÈ™a cum am fost. Visam, încă de pe atunci, de la vârsta adolescenÈ›ei, când descoperisem hrana sufletului, să mi se arate un semn că suntem ai Lui. Vroiam să fac (È™i câte nu vor niÈ™te tineri ce se cred nemuritori!) ceva mare pentru omenire, ceva care să dureze (parcă oamenii nu vor fi tot oameni!), în loc să fac ceva mic (să întind o mână, să ofer un zâmbet, să ajut, să iubesc) pentru mine È™i comoara mea din cer. Dar, în acea duminică despre care începusem să vă povestesc, avea să se întâmple un lucru ciudat. Aflându-mă în rugăciune, am avut, pentru o clipă, sentimentul că am răspuns la toate întrebările lumii, că cerul s-a deschis È™i puteam să privesc dincolo, la Marele Mister, că am trecut poarta lumii spre inimă. A fost o clipă unică, luminoasă, acea fărâmă de început curat a toate. Și, din lămurirea aceea a toate, revenind cu picioarele pe pământ, n-am rămas decât cu o poveste (să fie oare Adevărul ?!). O poveste care mi-a fost spusă într-o clipă de taină, la ceas de rugă. Suntem piesele unui puzzle al lumii. Poate mesajul meu este acesta... Dumnezeu își locuia împărăția sa È™i-ar fi putut rămâne aÈ™a dacă n-ar fi fost prea bun È™i n-ar fi simÈ›it că are ceva de dat. A făcut la început îngerii, tot chip È™i asemănare, dar lipsiÈ›i de partea noastră materială de astăzi. Ei au fost primii lui fii, cei buni È™i ascultători, curaÈ›i È™i cu aripi meritate. ÃŽÈ™i locuia fiecare partea lui de veÈ™nicie, în inima universului necreat, în acordurile muzicii celeste, acea muzică pe care urechea noastră n-o mai aude, numai inima parcă îi mai È™tie ecourile. (Stau È™i mă gândesc ce greu mi-e să spun această poveste. Parcă toate cuvintele nu ajung, parcă eroii nu vor să se „în-carneze“ – sau „în-cuvinteze“! – nu au nume, feÈ›e, acÈ›iuni. Dar ceva îmi spune, cu riscul de a plictisi sau de a nu fi înÈ›eles, nici de cei mici, nici de cei mari, să continuu. ÃŽncercaÈ›i să vă daÈ›i sufletele înapoi, de la 0!) ÃŽngerii aceia de început erau ca niÈ™te copii. Se jucau într-una, spre încântarea È™i bucuria lui Dumnezeu. Dansau È™i cântau, culegeau roua florilor È™i-È™i spălau feÈ›ele luminoase, adormeau legănaÈ›i de unduiri de ape vii È™i în adiere de vânturi calde. (Doamne, ce frumos trebuie să fi fost! AÈ™a cum, aruncaÈ›i în vâltoarea È™i tumultul vieÈ›ii tânjim după plaiurile copilăriei, la chipul È™i mângâierile părinÈ›ilor, tot aÈ™a sufletul, săracul, tânjeÈ™te la începuturile sale...) Numai că, asemenea oricărui creator (de la croitor È™i cizmar la savant È™i academician, de la arhitect la pictor, de la dascăl la artist, de la doctor la scriitor; ce simplă pare asemănarea!), Dumnezeu a simÈ›it că vrea mai mult, că are de dat mai mult. AÈ™a că, într-o clipă de inspiraÈ›ie, a făcut ca mingea unui îngeraÈ™ să coboare undeva mai jos de lumea lui È™i, ciocnindu-se-n zbor de mingea altui mic înaripat, a apărut un cer curat È™i proaspăt, s-au ivit soarele È™i luna, stelele È™i toate corpurile celeste, în înÈ›elesul nostru limitat de azi. (Și uite-aÈ™a a ajuns la noi teoria „big-bang“-ului; de la o joacă de îngeri!) Și-a zis Dumnezeu în sinea lui: „La mine aici e frumos. Voi da ceva din frumuseÈ›ea locurilor noii lumi. Și fiindcă florile sunt aÈ™a de frumoase, fie ca din ele să răsară oameni!“ AÈ™a a apărut prima lume È™i primul cer, în fond primul univers. Să-i zicem Flora. Acum eu nu È™tiu prea bine cum stăteau lucrurile în lumea aceea; poate într-o altă poveste. Probabil oamenii care creÈ™teau din flori se înÈ›elegeau prin mirosuri, vorbeau prin arome È™i se înmulÈ›eau prin polenizare sau fotosinteză... Și, totuÈ™i, parcă în lumea aceea dintâi era ceva raÈ›iune, de vreme ce, de la un timp, au început să apară tot felul de plante dăunătoare È™i, nu mult după aceea, chiar plante carnivore. Libertatea începea deja să fie prost înÈ›eleasă È™i unii locuitori ai Florei profitau de aceasta. Multe n-au ajuns până la noi, de vreme ce nu s-a găsit încă un biolog care să conceapă o teorie a evoluÈ›iei din... plante (!?) (Pentru că noi, oamenii, avem un dar din a complica lucrurile, a ne îngrijora pentru atâtea, ca È™i când nimeni nu ne-ar purta de grijă. Și sunt convins că dacă s-ar fi elaborat o atare teorie, savantul care ar fi emis-o ar fi obÈ›inut premiul Nobel! BineînÈ›eles, dacă totul ar fi È™tiinÈ›ific complicat, cu ani È™i ani de cercetare... ÃŽn fond, aÈ™a cum vă spuneam, suntem fiecare la locul nostru actori indispensabili în presa mare a VieÈ›ii). AÈ™a, cu bune È™i rele, universul Flora își ducea „zilele“ înainte. Florile se veÈ™tejeau, se umbreau, se unduiau, se deschideau spre soare... ÃŽntocmai ca noi, oamenii! Apoi, Dumnezeu a vrut altceva... Din mirosul atâtor flori minunate s-a făcut un văl dens, ce s-a ridicat, încărcat de frumos È™i culoare È™i-a explodat dincolo de cerul Florei. Un alt univers se năștea. Cel de-al doilea. A grăit Dumnezeu: „Câte animale bune există în lumea mea! Fie ca din ele să se nască omul!“ AÈ™a a apărut Fauna, celălalt univers, despre care, iarăși, mintea noastră îngustă n-a reuÈ™it să reÈ›ină prea multe. Și totuÈ™i... Se pare că ceva scurgere de informaÈ›ii a fost, de vreme ce Darwin a întrezărit ceva după perdeaua enigmei umane! Și aÈ™a au apărut caracterele: din câine – umilul, supusul ori fiorosul; din vulpe – vicleanul; din tigru – ferocele; din rac – laÈ™ul; din furnică – harnicul; din bou – încăpățânatul; din pisică – mierosul È™i câte È™i mai câte altele... Au ajuns până la noi zodiile animale (Chinezii au un zodiac exclusiv animal! Or fi È™tiind ei mai multe!) expresiile de tot felul: „eÈ™ti un porc, un măgar, o vită încălÈ›ată!“ Mitologiile È™i folclorul popoarelor ascund încă adevăruri despre lumi dispărute, despre civilizaÈ›ii apuse. Omul a fost purtătorul mesajului divin toate timpurile (de când or fi ele!) È™i sub toate formele, fie că venea de pe Flora, fie că venea de pe Fauna, fie că venea dintr-un alt neant pe care nu m-am priceput a-l desluÈ™i. ÃŽn universul Fauna, Dumnezeu a lăsat parcă È™i mai mult discernământ. Animalele au început să-È™i facă adăposturi: cuiburi, vizuine, bârloage... A apărut È™i cea dintâi lege: legea junglei. Caracterele mai puternice s-au impus în detrimentul celor mai slabe, aÈ™a zisa „selecÈ›ie naturală“ a triat speciile rezistente (E vorba, de fapt, de un liber arbitru, acea raÈ›iune animalică, ce s-a înfruptat din libertate!) NaÈ™tere, supravieÈ›uire, perpetuare, moarte. Ciclul animal È™i ciclul uman deopotrivă. Și totuÈ™i, acest nou univers era o evoluÈ›ie. Orice creator, deprinzând mecanismul, exersându-È™i meseria, nu poate decât să progreseze. ÃŽnsuÈ™i Dumnezeu simÈ›ea asta. Dar mai simÈ›ea că încă mai are de dat lumii universuri! Se simÈ›ea trădat de creaÈ›ie, văzând lupta cruntă pentru supravieÈ›uire. Animalele nu ajunseseră să înÈ›eleagă că cineva le purta de grijă (Parcă am mai spus-o! IntenÈ›ionat, poate noi, oamenii, o să pricepem!) Prin trilurile lor sau fie È™i prin răgete ori mugete, toate vieÈ›uitoarele Faunei se închinau È™i ridicau, într-un mod inconÈ™tient, osane! (Uneori, muÈ™tele, când nu se află în zbor, își freacă picioruÈ™ele a rugăciune. M-a fascinat de mult ori această imagine, È™i-am suspinat dacă am ucis o gânganie cât de mică. Tot aÈ™a m-a uimit întotdeauna puterea copacului de-a înflori È™i-a da rod. E, cred acum, tot o formă de rugăciune, rămasă de pe planeta Flora!) Era mai bine, dar nu era totul! Dumnezeu s-a ridicat, pentru a treia oară, È™i-a cuvântat: „Cu puterea mea, cu suflul meu, dau chip È™i asemănare acestui bulgăre de țărână. Să fie Om!“ AÈ™a a apărut Omenirea. Și nu întâmplător a treia, pentru că e, într-adevăr, o cifră divină. Când a făcut Flora, Dumnezeu a „zis“ în sinea lui, pentru că plantele nu vorbesc. Când a făcut Fauna, Dumnezeu a „grăit“, căci animalele au fost înzestrate a scoate sunete. Dar când Dumnezeu a făcut Om, a „cuvântat“, pentru că „la început a fost Cuvântul!“ A fost, pe drept cuvânt, încununarea creaÈ›iei. Univers după univers (cum am zice astăzi floral, animal È™i uman) s-au ivit toate, fiecare un unic-vers în Poezia Lumii. E un haiku perfect! (v-am prevenit de faptul că orientalii È™tiu ceva mai mult!) AÈ™adar, din palmele lui Dumnezeu s-a plămădit Adam, ce È™i-a dat apoi coasta spre a i se face femeie, pe Eva. E Cuvântul cel Sfânt È™i Adevărat din Cartea CărÈ›ilor. Doar că acolo, la început, stătea scris: „Și Dumnezeu a făcut cerurile È™i pământul!“ Aici e o portiță spre lumile Flora È™i Fauna, prin acest plural al cerului, ce demonstrează o ante-creaÈ›ie, un laborator al naÈ™terii Omului, un exerciÈ›iu creator, o căutare a chipului È™i a asemănării perfecte. Și atunci, citind mai departe È™i mai atent Cuvântul Bibliei, aflăm că, după izgonirea lui Cain din Pământul lui Dumnezeu acesta s-a dus È™i È™i-a luat nevastă È™i a făcut cetate! Iată, deci, elemente ale ante-creaÈ›iei Omului, aceste reminiscenÈ›e din lumea Flora È™i Fauna (lumile de jos!) cu care Omul creat a făcut, „crescând È™i înmulÈ›indu-se“, să ajungem astăzi aici, aÈ™a cum suntem. Adam È™i Eva au fost aÈ™ezaÈ›i într-un pământ anume creat pentru ei, roditor, chiar È™i după alungarea din ÃŽmpărăția lui Dumnezeu. Ei au fost, după îngerii pe care Dumnezeu È™i-i È›ine sfetnici, preferaÈ›ii Lui. Dobândind ceva din lumea Fauna, Cain a fost pedepsit a se împreuna cu ea. Pentru ce È™i-a ridicat cetate, dacă nu spre a se apăra de alte neamuri, ce populau deja pământul în alte „colÈ›uri“ ale sale?! Chiar È™i È™tiinÈ›ific vorbind, există dovezi arheologice ce depășesc, în timp, suma anilor scurÈ™i, conform Bibliei, de la crearea Lumii. Dumnezeu È™i-a făcut Opera, iar cei ieÈ™iÈ›i din mână Lui, din suflarea Lui sunt ai Lui, asemenea îngerilor È™i vor fi în veci. Ne-a dat discernământul (cel care ne situează mai sus de Fauna!) spre a înÈ›elege că suntem altfel decât animalele, suntem cu adevărat îndumnezeiÈ›i È™i cu spirit! E tot ce ne diferenÈ›iază de animale È™i plante, ce au È™i ele organe ca È™i noi, nevoi ca È™i noi, întreaga „parte materială“ asemenea. Dar e, de fapt, TOTUL! Povestea aceasta, puÈ›in mai serioasă, dar plină de credință, mi-a fost dată, poate, pentru a împăca spiritul lui Darwin È™i pentru a înfrăți È™tiinÈ›a cu religia. Pentru că toate câte le È™tim coboară din ÃŽmpărăția de Sus, pe firul călăuzitor al religiei, împrăștiindu-se în lume între atâtea È™i atâtea È™tiinÈ›e È™i domenii. Noi trebuie să refacem acest drum invers al luminii, să ne cățărăm pe cunoÈ™tinÈ›ele acumulate pe bază de experiență, de ceva palpabil, vizibil, demonstrabil, spre lumea aceea minunată de la început. Vreau ca toate să se întoarcă de acolo de unde au purces. Dumnezeu ne-a aÈ™ezat pe fiecare la locul lui, la misiunea lui, ca să trudim la felia noastră de fericire. „Cum îți aÈ™terni, aÈ™a dormi“, spune o vorbă din bătrâni. Merg mai departe È™i zic (Sună a Caragiale? Ce să fac, roata vieÈ›ii!): „Cum îți trăieÈ™ti, aÈ™a mori!“ Dacă ne amestecăm cu È™arpele (răul din Fauna) sau cu mărul (răul din Flora) e opÈ›iunea noastră. Niciodată nu va fi prea târziu să o recunoaÈ™tem È™i să ne căim. Dar să o facem cu acea parte a noastră care ne individualizează: spiritul! Aproape se mijeÈ™te de ziuă. După duminica aceea luminată au trecut trei zile È™i două nopÈ›i. Greu È™i fără liniÈ™te! ÃŽn a treia noapte (vă spuneam că nimic nu e întâmplător!) am fost chemat în faÈ›a hârtiei să aÈ™tern. Au trecut orele È™i iată-mă la sfârÈ™it. Nu am vrut să fac morală sau să mă erijez în atoateÈ™tiutor, dar am avut o misiune. Cred, înainte de toate, în credință! Mă simt mai bine È™i împăcat. Mai presus de orice, există ceva ce uneÈ™te toate aceste trei lumi: DRAGOSTEA. Flora ni se dăruieÈ™te, cu tot parfumul È™i culoarea, din dragoste. Fauna își creÈ™te pui È™i-i naÈ™te din dragoste. Iar Omul... Câte nu poate face dragostea È™i credinÈ›a!!! Poate, Dumnezeu vrea să facă un alt univers, MaÈ™ina. DeÈ™i, tare mă îndoiesc, pentru că nu are deloc suflet! Și ar fi al patrulea, care nu e un număr potrivit! Oricum, acei extratereÈ™tri, acele lumi nevăzute trebuie căutate mai aproape de noi, în ceea ce Dumnezeu ne-a lăsat din Flora È™i Fauna Lui. ÃŽmpreună, în armonie, vor putea să refacem totul. Atunci ne putem întoarce Acasă mândri. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy