SOARELE ȘI LUNA

Odată, în vremea de început, când ceasurile mergeau înapoi, undeva, la capătul pământului, unde cerul își varsă lacrimile în mare, pe o insulă bogată se înălța un palat strălucitor. De fapt, întreagă insula era stăpânită de Împăratul Soare, un conducător bun și înțelept. Toți supușii lui erau mulțumiți și mândri că făceau parte din regatul de la capătul lumii, unde zările se întâlneau să-și dea binețe, spălându-se cu roua primei dimineți.
De fapt nu era vorba de o dimineață așa cum știm noi, pentru că, în împărăția aceea nu era niciodată noapte. Bine, veți spune, dar cum se odihneau oamenii? Pentru că, trebuie să vă spun, ei munceau din greu, dar cu multă plăcere, știind că toată truda este pentru ei, că Împăratul nu pretinde nimic doar pentru familia lui. Așadar toată împărăția, când ar fi venit vremea să doarmă, se adunau pe o câmpie verde și întinsă unde ascultau muzica nemaipomenită a naturii, dansând și râzând, îmbrățișându-se și oferindu-și unul altuia prinosul de iubire acumulat în timp ce lucraseră.
Împăratul Soare fusese și el un simplu trăitor, dar hărnicia și inteligența lui i-au determinat pe oamenii locului să-l aleagă cârmaci. Nu era, ca în alte împărății, nici vorbă de moștenire. Dacă împăratul nu-și creștea copiii cum se cuvenea sau dacă nu avea urmași, lumea alegea în locul lui pe cel mai drept, mai bun și mai isteț dintre ei.
Nici acolo, în scaunul împărătesc, nu era însă numai huzur și petrecere. De cum se termina timpul de refacere, toată lumea se întorcea la muncă, împreună cu bravul Soare, ce trudea să împartă cât mi chibzuit bunurile poporului său.
Nimeni nu știa cum a ajuns primul om acolo, în ținutul albastru, înconjurat de ape și vegheat de cerul senin. Era parcă dintotdeauna, pentru totdeauna. Oamenii se respectau, se ajutau și se iubeau. Nu se știa ce este ura, egoismul, invidia. Toți erau egali și nimeni nu căuta să aibă mai mult. Erau împăcați cu natura firii lor.
Când sosi vremea, Împăratul își alese o fată frumoasă, pe nume Luna, neîntrecută pentru dibăcia, cumpătarea și bunătatea ei. A fost o nuntă mândră, cu alai și veselie multă, iar poporul întreg s-a bucurat pentru nașterea familiei ce avea să se împlinească.
La palat toate mergeau foarte bine, ca în povești, iar toți servitorii erau plătiți pentru fiecare serviciu, fie el cât de mic. Plătiți este un fel de a spune, pentru că pe insulă nu existau bani. Împăratul, în înțelepciunea lui, a realizat că, dacă ar turna (pentru că, pe vremuri, banii erau toți din metale prețioase și se turnau în diferite forme!), dacă ar turna zic monedă proprie, ar crea zâzanie între oameni. Așadar, dacă tu nu dețineai un bun cu care să poți plăti serviciul făcut, bun pe care l-ar fi dorit cel care te-a ajutat, îl plăteai cu „Mulțumesc!”. Era cel mai mare capital de iubire întâlnit vreodată. Se crease chiar și o bancă, unde oamenii adunau cât mai multă iubire și zâmbete. Cu cât aveai mai mult „Mulțumesc!” erai mai bun și mai iubit. Era, în fond, capitalul tău moral, dar și un capital de frumusețe, căci, se știe, oamenii buni sunt mai veseli, mai deschiși, nu sunt niciodată morocănoși și, prin urmare, sunt mai frumoși.
De aceea Împăratul era ceva mi bogat, fiindcă fusese cel mai bun și mai de ajutor om de pe insulă. Dar era vorba despre un fel de bogăție frumoasă, înțeleaptă ce-ți dădea fericirea lucrului împlinit.
Și, așa cum v-am spus, ceasurile mergeau înapoi, dar asta nu interesa pe nimeni. Oamenii se nășteau tot mii, cu gânguritul lor frumos și vesel (primul capital de iubire), urmând să se îndrăgostească apoi, cu bucuria și dorința de împărtășire arzându-le în ochi, își făceau o familie și, încet, încet, se retrăgeau să se odihnească mai mult, în inima universului... Povestea cu ceasurile ce se întorc și deapănă timpul invers o să o spun altă dată, pentru că și poveștile au un mic orgoliu al lor: nu le place să fie amestecate.
Fiind mereu zi, sub cârmuirea blândului, caldului și prietenosului Soare și a preafrumoasei sale soții Luna, nimeni nu-și punea problema timpului. Luna avea cel mai frumos zâmbet din împărăție, un surâs plin și curat. Era, de fapt, unul dintre secretele ei, cu care a vrăjit inima lui Soare.
Și, ca totul să fie ca-n poveste, Luna i-a dăruit lui Soare doi fii, gemeni, pe care i-au botezat cu același nume, Luceafăr. Mare fu bucuria, de la cel mai mare la cel mai mic, iar împărăția a fost în veselie o bună bucată de vreme. Spun vreme pentru a înțelege mai bine o noțiune pe care o avem noi, cei de azi, dar să nu uităm că în Împărăția lui Soare nu fusese dat în exploatare timpul. Și, totuși, oamenii nu se plictiseau, viața lor nu era monotonă, cum e azi în goana după bani; iubirea și bunătatea are prea multe fețe ca să devină monotone sau să te plictisești de ele.
Cei doi Luceferi creșteau și ei, ca toți ceilalți, în armonie cu semenii și natura. Descopereau acea muzică universală, mirosul florilor, ce dau echilibru simțurilor. Capitalul lor de bucurie și averea lor de „Mulțumesc!” creșteau continuu, pentru că toți se bucurau să-i ajute, și numai (sau poate mai ales) pentru glasurile lor cristaline și căldura din spatele cuvintelor.
Mai apoi Luna născu o fetiță, Steluța, o frumusețe desăvârșită, ce răspândea în jur lumină, strălucind și iradiind deopotrivă. Grădina palatului înflorea la auzul glasurilor cristaline, pentru că, să știți, florile se hrănesc cu sentimentele noastre bune. Cu cât iubim mai mult o floare, cu atât culoarea și mirosul ei vor fi mai minunate. Toate se bucurau în jur de fericirea și prosperitatea împărăției. Nici un nor nu umbrea strălucirea palatului și a oamenilor care-l locuiau.
Numai că (trebuia să vină și momentul acesta, nu?!) ceva se întâmplă. Într-o zi, niște pescari au găsit pe țărm un om, mai mult mort decât viu. Săritori cum erau l-au luat, l-au îngrijit, l-au hrănit și l-au îmbrăcat. Ce li s-a părut ciudat a fost că, după toate acestea, omul n-a spun niciodată „Mulțumesc!”. Găsea diferite formule, pretexte („Vă rămân dator!”, „Mă voi plăti!”, „O să m grijă!”) să evite cuvântul magic, capitalul de fericire și bucurie al locuitorilor de pe insulă.
Au înțeles atunci că nu unul de-al lor, că venise de undeva, de pe mare, dintr-un departe neștiut. Asta nu i-a împiedicat să aibă grijă în continuare de el. Vestea a mers repede și, în curând, regele Soare auzi de străinul ce se rătăcise pe insulă și îl invită la palat. Nimeni din regatul său n-a plecat sau n-a fost tentat vreodată să plece pe mare. Erau prea mulțumiți cu ceea ce aveau, încât să caute altceva. Ei erau acolo dintotdeauna, ai lor și așa trebuia să rămână. Așa se explică faptul că însuși regele era curios să cunoască pe cineva care era altfel.
Străinul sosi la palat, unde fu întâmpinat de Împărat, Împărăteasă și de toți curtenii cu zâmbetul de buze.
– Bine ai venit, străine! Cine ești și de unde vii?
– M-am rătăcit, Împărate. Călătoream, după cum știți, prin lume. Mă mir că nu mă recunoașteți. Eu sunt temutul Timp, piratul fioros. Călătoream, după cum vă zic, cu haremul meu (Clipa, Secunda, Săptămâna, Luna) și cu fiii mei (Minut și An). Simțeam nevoia să mergem într-un loc unde nu mai fusesem niciodată și ne-am lăsat purtați de valuri până înspre capătul acesta... Deodată, o furtună năprasnică ne-a luat corabia, ca pe o jucărie și ne-a purtat în derivă. Toți au dispărut, numai eu m-am trezit aici, pe insulă.
– Ciudată poveste. N-am auzit de tine până acum. Iar, la noi, e tot timpul senin...
– Cum, n-ați auzit de mine? Tocmai mi-ați rostit numele... Dar voi nu vedeți că îmbătrâniți? Ce, credeți că voi o să scăpați?
Păstrându-și seninătatea, deși nu mai avuse de-a face cu asemenea ieșiri, împăratul continuă:
– Tot ce avem e aici, între noi, în inimile noastre. Ne trăim partea noastră de iubire, apoi mergem și ne odihnim în inima universului. Noi nu îmbătrânim. Sufletul poate rămâne tânăr mereu, dacă știi să-i dai hrana de care are nevoie. Fii binevenit în împărăția mea, iar, de vrei, de îndată poți începe și tu să lucrezi.
– O să vedem! mai găsi de cuviință Timp să zică.
Mai mult din curiozitate, piratul Timp plecă și el să muncească. Era revoltat că nu fusese primit ca un oaspete de seamă, temut, ca un învingător. Era furios că întreaga lui pradă (tot ce reușise să fure din lume: vise neîmplinite, planuri nerealizate, idealuri de neatins) zăcea acum undeva sub apele învolburate. Îl enervau și oamenii aceia cu politețea lor exagerată, cu bunătatea lor, cu zâmbetul lor cald, cu iubirea în exces... Se gândi, pentru o clipă, că ei trebuie să fie vinovați de faptul că eșuase. „Sigur, numai ei, de vreme ce nu mă recunosc stăpânul lor, dac nu știu nimic despre mine și forța mea... Venind încoace simțeam cum puterile-mi scad, cum mă risipesc în neant, cum ei vor să nu mă accepte... Și totuși, bunătatea lor m-a salvat! Dar, nu! Mă voi răzbuna!!!”
Munca piratului era mai mult o hoinăreală. Nu avea răbdare să facă un lucru până la capăt. Obosea repede, iar ceilalți, tot timpul (sau mai mereu) binevoitori, îl ajutau. În pauzele muzicale îl vedeau cum lenevea și se obosea, că nu putea pătrunde acea muzică relaxantă. Niciodată nu se ținea de program. Mereu mai lenevea un timp după ce toți ceilalți se întorceau, cu forțe proaspete, la muncă.
Răzbunarea, așa cum o plănuia el, începea să se contureze. Găsi câțiva ortaci cu mai puțini „Mulțumesc” în cont și-i convinse să facă împreună o corabie, cu care să-i ducă într-un loc unde puteau să fie ei împărați, să aibă de toate și să nu muncească deloc. Totul se făcu pe ascuns, iar lumea, neobișnuită cu răul, nu știa să fie suspicioasă. Li se părea curios că Timp nu folosea nici un „Mulțumesc!”, dar își zicea că, poate, e sărac, și nu a reușit încă să strângă din ceea ce primea! Odată treaba isprăvită, Timp se descotorosi de cei care l-au ajutat și, în timpul unei odihne, devastă banca și risipi toată averea oamenilor. Răpi apoi pe Împărăteasa Luna (ademenind-o sub pretextul unui ajutor de care avea nevoie) împreună cu cei doi Luceferi și cu Steluța. Se urcă pe corabie și, așa cum a venit, adus de ape, dispăru în neant, neștiut de nimeni.
Împăratul se îngrijoră și dădu poruncă (pentru prima dată în viața lui!) să-i fie căutată familia. În zadar au fost răscolite toate zorile. Dispăruseră fără urmă. Când își dădu seama de puterea Timpului și de faptul că nu mai avea ce să facă, Soarele scăpă o lacrimă. Era prima rouă pe care o văzuseră oamenii... Mai apoi se întristă, iar chipul lui se întunecă inexplicabil. Toți au fost mirați că se făcuse, ca niciodată până atunci, noapte și frig. Lumea aflase de Timp și de puterile lui, de răutate, de faptul că le-a distrus economiile și că nu știe de înseamnă tihna și zâmbetul adevărat.
Numai că, așa cum Timpul nu poate fi oprit într-un loc sau învins, nici dragostea nu este ușor de ignorat. La insistențele Lunii și copiilor ei, care au rămas neschimbați în bunătatea lor, Timp le-a dăruit parte din el pentru a se arăta celor dragi. Și așa, pe insulă, de câte ori lui Soare i se face dor de soția lui și de copii, întunecându-se trist, ei îi apar pe cer: Luna cu același zâmbet plin, cu colțurile gurii în sus, iar Steluța, cu alaiul ei și strălucirea frumoasă, îi înveșmântează bolta împărătească. Feciorii apar și ei, unul în zori (Luceafărul de Dimineață) și unul la asfințit (Luceafărul de Seară) să-i aline durerea tatălui rămas singur.
Iar dacă mergeți la mare, acolo, la malul ei veți vedea în zare ceva nemaipomenit: la răsărit și la apus Soarele și Luna se întâlnesc, într-un vis al lor de iubire și, pentru câteva clipe, ne umplu sufletele de frumos, făcându-ne să uităm de Timp.
Poate, atunci când voi învăța cu toții să iubim sincer și adevărat, să ne vedem așa cum suntem și să sporim capitalul de „Mulțumesc!”, Timpul nu va mai avea ce face și se va recunoaște învins. Va fi din nou împărăția aceea de la începuturi, când fiecare va putea privi pe fiecare în ochi. Până atunci, la margine de mare, ca-ntr-o oglindă magică se vede povestea tristă a Soarelui și Lunii, de pe insula lor de la capătul timpului.

MOARTEA NU EXISTÃ

Când eram ca și voi, dragi copii, deseori întâlneau în poveștile mele împărați. Îmi plăceau, și faptul că se terminau întotdeauna cu bine îmi dădeau o stare de siguranță și de încredere în puterea lor miraculoasă. Astăzi, mici monștri, mașinării curioase, războinici fioroși vin să vă năpădească somnul dulce. Nu știu unde e liniștea vremurilor de mai demult, dar știu o poveste despre viață care, bineînțeles, este una... tradițională, clasică, cu împărați și palate minunate. Așadar...
Cândva, un împărat, ce-și conducea împărăția lui cu milă și înțelegere, observă că lumea a început să devină parșivă. Adică profita de pe urma bunătății sale și, sub masca blândă a supușilor, unii au început să-l fure și să-l vorbească de rău pe la spate, da, spun alții, câțiva îi pregăteau și moartea, doar pentru a-i lua bunurile moștenite de la tatăl lui.
Totuși, niște slugi credincioase l-au informat la timp, așa că, de voie, de nevoie, împăratul a fost pus în situația de a deveni mai autoritar și mai suspicios cu oamenii. Mi pe scurt, nu mai acorda atâta încredere celor care-l înconjurau, iar pedepsele pentru tâlhărie au fost înăsprite.
Un gol imens se adâncea mereu în sufletul împăratului. Nu era în firea lui noua înfățișare de dictator despotic, iar ceva din interior îl măcina cumplit. Dar nu era altă calde de urmat... Trebuia să apere legea, împărăția și, nu în ultimul rând, familia! Pentru că, luat de valul schimbării împăratului, nedorite de el, am uitat să vă spun că acesta era un tânăr destoinic care, atunci când i-a sosit vremea, s-a însurat cu fata unor boieri drepți și cumpătați.
Și, cum stă bine unei familii de tineri, fie ea și de viță nobilă, într-una din zile împărăteasa își anunță soțul că va naște. Mare fu bucuria, împăratul își strânse soția la piept, îi mângâie delicat pântecul, iar fericirea ei cuprinse întreagă ființa. Numai că sâmburele îndoielii încolți repede în mintea lui, așa că decise ca, pentru acest copil, să caute ceva special. Voia să-l ferească de ochii vicleni ai unor oameni, de vorbele murdare și de tot răul din lume. Degrabă se hotărî și, în secret, chemă pe cei mai iscusiți zidari și arhitecți și porunci să se construiască un palat mai mic pentru moștenitorul ce urma să vină, cu turnuri și turnulețe, cu personaje din lumea animalelor, cu jucării și tot confortul basmelor.
La împlinirea sorocului, împărăteasa născu o minune de fetiță, cu un zâmbet nespus de frumos și cu o vioiciune de copil sănătos. Îndârjirea împăratului de a o păzi pe fetiță de tot răul ce ar fi putut-o atinge, creștea pe măsură ce timpul trecea.
Toată viața fetiței era un teatru, toți cei care intrau în contact cu ea trebuiau să joace roluri de copii, de animale, de profesori, dar să nu iasă din indicațiile regionale ale împăratului. Erau acolo de toate: cărți, filmulețe, magazine, orice și-ar fi dorit cineva. Ba chiar, în interiorul palatului s-au construit străduțe, cu cartiere, populate însă tot cu actori, iar decorurile se schimbau zilnic, pentru a nu o plictisi pe prințesă. Totul dădea impresia unei vieți aparent normale, cu plimbări, întâlniri, discuții, prietenii, însă toate îndeaproape supravegheate de împărat. Era o lume imaginară, în care respectul, bunătatea, dreptatea, curățenia fizică și morală erau legi dictate și respectate. Era, de fapt, o proiecție a lumii pe care împăratul o visase și care îl ardea în suflet că nu putea s-o mai refacă în împărăția lui.
Dacă prințesa citea despre un loc minunat, despre un muzeu sau expoziție și își exprima dorința să vadă acea minunăție, îndată se construia proiecția acelui lor, cu toate detaliile necesare. Prințesa era urcată în avion, se făceau câteva raiduri deasupra palatului pentru ca, în cele din urmă să se ajungă în același loc, pregătit să mulțumească așteptările prințesei.
Sigur că voi, copii frumoși și deștepți știți că orice poveste are un punctuleț negru, unde trebuie să se întâmple ceva neplăcut. Am ajuns, iată, la acest moment al poveștii noastre. Desigur că s-ar putea spune multe despre viața minunată și răsfățată prințesei. Crescuse minunat sub acel glob imens protector, palatul-teatru, având tot ceea ce și-a dorit. Până într-o zi...
Printre actorii angajați era și un bătrân, bun și cumsecade, rămas în slujba palatului încă de pe vremea vechiului împărat. Purtarea lui era un exemplară, iar iubirea și frumusețea pe care o emana, căldura vorbelor sale îl făceau îndrăgit de toți. Cu atât mai mult de prințesă, care îi zicea „bunicul meu”, petrecând mult timp împreună. Numai că moartea nu cunoaște sufletul omului, așa că s-a rătăcit într-o zi pe la palat, răpindu-l pe maestrul actor. Oricât a căutat împăratul să-și găsească un înlocuitor, a fost în zadar. Bătrânul, slujitor își făcuse cu atâta dragoste meseria, încât devenise pentru el un al doilea mod de viață.
Prințesa, care ajunse să-l cunoască și să-l simtă atât de bine pe „bunicul” ei, nu putea înșelată de jocul atâtor actori care vroiau să-i ia locul. Neavând de ales, împăratul îi spuse:
– Draga mea, „bunicul” tău, bunicul nostru, al tuturor a plecat... A plecat undeva departe, de unde nimeni nu se mai întoarce...
– De ce a plecat?
– Vezi, draga mea, viața, ceea ce trăim noi nu e întocmai ceea ce simți și ai tu aici... Am vrut să te protejez de tot ce ar fi putut însemna altceva decât bine și frumos... Þi-am oferit totul, numai că Moartea nu o poate învinge nimeni...
– Ce este Moartea?
– Nu știu, nici eu și nici unul dintre înțelepții acestei lumi... E o pedeapsă, e un blestem negru... Dar, mai presus de toate, e despărțire și durere!
– Și de ce nu mi-ai spus asta până acum? Credeai că voi fi mai bine pregătită să înfrunt Răul dacă n-am să-l cunosc?! M-ai înșelat și trebuie că cunosc Adevărul. Vă iubesc, dar mai presus de orice, vreau să cunosc tainele realității...
Spunând acestea, prințesa își sărută părinții și, lăsându-i cu lacrimi în ochi, ieși pe poarta adevărată a castelului, în lumea ce-o aștepta afară, s-o descopere, să se minuneze, să învețe și să se mire de existență în multitudinea ei de forme. Mai presus de orice își dorea să afle ce este Moartea și ce se ascunde în spatele ei. Era hotărâtă s-o găsească și să i-l ceară înapoi pe „bunicul”.
Colindă împărăția în lung și-n lat, află oameni fericiți și oameni bolnavi, oameni cinstiți și pungași, buni și răi, frumoși și urâți sufletește... Se mira de toate acestea, dar caută să fie așa cum a învățat: dreaptă în gândire, frumoasă în purtare, cinstită și dornică de a cunoaște. Era o luptătoare și nu-i era frică să se prindă în luptă cu oricine, iar amenințările cu moartea nu o înspăimântau. Dimpotrivă, de câte ori vreun nelegiuit o speria:
– Te omor!, devenea pe dată curioasă și interesată:
– Te rog, spune-mi unde e Moartea? Vreau să o întâlnesc!
– Dacă nu-ți ți-i gura, o vei întâlni în curând, suna deseori, glasul aspru a celor opriți de ea să facă fărădelegi.
– Te rog, ajută-mă s-o găsesc! implora, sincer, fata de împărat.
– Uneori mirați, alteori descurajați, cei care o amenințau o considerau nebună fugind de insistențele ei de a găsi, cu orice preț Moartea.
Nimeni, se părea, nu știa ce este, cum arată și unde poate fi întâlnită Moartea. Răspunsuri s-ar fi găsit destui să dea, că doar așa sunt oamenii, foarte buni la dat indicații. Unii ziceau că Moartea e neagră și că locuiește pe tărâmul despărțirii, că are o coasă sau că seceră oameni, că se poate face nevăzută într-o clipă, că se hrănește cu sânge și carne de om și alte, câte și mai câte... filosofii și imaginații.
Dar întrebările mai subtile ale fetei rămâneau fără răspuns. Vedea oameni murind, vedea animale pierind, vedea flori veștejindu-se. Toate lăsau în urmă tristețe și gol, dar nimic părea că nu poate să rezolve problema Morții. Străbătu alte și alte împărății, dar toate în zadar.
Era iarnă și se apropiau sărbătorile. Își aduse aminte cum „bunicul” ei drag venea, în chip de Moș Crăciun să-i încânte copilăria... Asculta colinzi și se bucura de spiritul sărbătorii sfinte. Bradul împodobit, verde, veșnic verde... Deodată gândurile e păreau aranjate:
– Desigur, bradul nu moare niciodată. El e cel care învinge Moartea. Oamenii se bucură pentru asta și sărbătoresc. Bradul, el trebuie să știe cine este și unde se află Moartea! Nu se poate, în orgoliul ei nesătul să nu-i fi dat târcoale și Bradului. Dar el a rămas viu! Trebuie să învăț de la el!
Știa că toate în lume au un suflet. Știa că, dacă dorește cu adevărat să vorbească u un Brad, va reuși.
– Trebuie să-mi răspundă! își zise prințesa și plecă în fugă spre cea mai apropiată pădure. Nu-i era frică de nimic, nici de frig, nici de fiarele sălbatice, nici de oameni. Cu atât mai puțin de Moarte, pe care o căuta de atâta vreme! Ajunsă la marginea pădurii, strânse cu dragoste în brațe un brad, mângâindu-l:
– Tu, Bradule, verde și falnic, numai tu nu lași Moartea să-ți schimbe înfățișarea. Rogu-te, spune-mi și mie care-i misterul?! Știu că mă auzi, că mă înțelegi, dar că o lege a lumii, mai presus de mine și de tine, mai presus de Moarte, nu te lasă să-mi vorbești deschis, omenește; dar, rogu-te din suflet, fă-mă și pe mine să înțeleg!!!
Stătu așa, îmbrățișată cu trunchiul înalt, vreme de câteva ceasuri. Îi curgeau lacrimi, ce se transformau în fulgi de nea, atât de puternică-i era dorința. Deodată, vântul rece de iarnă, viscolul, încetă. O adiere plăcută îi luă locul, iar în aparenta liniște ce se lăsă, auzi un glas din adâncuri, venit de undeva din inima pădurii:
– Secretul e în tine! Tu ai ajuns să-ți cunoști sufletul! Noi, brazii, avem o menire. Nu ne omoară Moartea, dar ne taie oamenii. E tot un fel de moarte. Dar noi suntem uniți. În locul meu vin alții care au aceeași menire: să bucure sufletul omului. Dumnezeu, când și-a născut fiu pentru oameni, a vrut ca sufletul nostru să fie una cu al vostru. A vrut să unească pomii, păsările și oamenii, în cânt, bucurie și iubire. Noi nu murim, ne dăruim! Suntem uniți și așa trebuie să fiți și voi. Pleacă unul și ceilalți îi vor lua locul... Dacă vrei să vezi Moartea, te du la patul unui bolnav. O vei vedea venind...
Pacea caldă a înțelegerii se așeză peste inima prințesei. Toate păreau înțelese și parcă din adâncul ei venite. Vorbise cu un suflet al lumii și, ce era mai curios, acel glas semăna nespus de mult cu glasul „bunicului”. Făcuse un pas mare spre deslușirea misterului...
Sub chip de soră medicală, se angajă într-un spital, să poată sta cât mai mult la capul unui muribund. Dorința-i era așa de mare încât, de frică să nu piardă întâlnirea cu Moartea, nu închise un ochi. Trecuseră așa câteva zile, după care, răpusă de oboseală, „prințesa din salon” (cum o porecliseră colegele pentru purtarea ei gingașă, fără să-i cunoască vițele nobile) adormi. Și, în noaptea aceea, visul ei în lumină cărarea vieții. Moartea nu putea fi cunoscută de nici un trăitor și, cu atât mai puțin învinsă. Dar îndrăzneala ei, curajul, bunătatea au făcut ca visul să pară aievea, ca la o întâlnire față în față cu Moartea. Tresări când văzu chipul „bunicului”:
– Nu te teme! Sunt eu, cel după care umbli de atâta vreme. Eu sunt, de fapt, pentru tine, Moartea. Dispariția mea te-a făcut să afli de Moarte și să faci cunoștință cu ea. Curajul tău, încăpățânarea de a afla mai multe despre despărțirea noastră te-au făcut sa afli Adevărul! Tu nu aveai noțiunea de Rău și au refuzat să o accepți. Moartea, de fapt, nu există. Există oameni și nu mai există oameni. Acesta e secretul. Cei care nu mai sunt aici se întorc acolo de unde au purces, din lumea sufletelor veșnic vii. Nu știu dacă o să ne mai întoarcem, dar o vom face, mai devreme sau mai târziu, sub o formă sau alta. Dacă am fost uniți vom înflori să bucurăm pe alții. Asta ar fi menirea! Eu am fost plecat pentru tine, să-ți fac loc în această lume. Aveam suflete prea asemănătoare ca să fim doi oameni. Mi-am dus menirea la bun sfârșit. Ai aflat că, în spatele Morții, e viitorul, e ceea e lași. Nu plânge, ca toți ceilalți, învață să dăruiești, ca să rămâi cât mai mult în lume. Sufletul tău trece în sufletul celorlalți și, astfel, învinge Moartea! Am fost chemat înapoi, în casa lui Dumnezeu, stăpânul. Tu mă duci mai departe. La căpătâiul tău e un mort. A plecat și el. Cât a lăsat în urmă, atâta va trăi!
– Dar tatăl meu e bogat va lăsa în urmă mult? auzi în vis o întrebare, de care se rușină apoi.
–Vezi, chiar tu realizezi că nu asta înseamnă bogăție! auzi glasul domol și blând al „bunicului”. Ai roșit și te simți vinovată de însuși gândul murdar. Toate averile pot fi furate, împrăștiate, distruse. Numai sufletul e avere perenă, ce dăinuie și învinge Moartea. Toate celelalte mor cu adevărat, dispar pentru totdeauna: trupul, casele, banii... Mă duc, e vremea... Întoarce-te acasă!
Deschise ochii, ca după o lungă relaxare. În fața ei zăcea un mort cu zâmbetul încremenit pe buze; văzu o rază care se ridică și plutea spre lumină. Trupul murise, iar sufletul își căuta casă.
În curtea palatului, pe catafalc, trupul inert al împăratului era străjuit de toți și plâns de cei ce l-au iubit. Prințesa se apropie și sărută mâinile reci de pe pieptul tatălui. Simți sufletul împlinindu-i-se și, într-un colț al gurii încleștate, desluși un zâmbet.
– Oare, trupului nu-i pare rău de suflet? se întrebă noua împărăteasă.

POVESTEA TIMPULUI

Istoria creștină ne învață că Dumnezeu a creat primii oameni, pe Adam și pe Eva, din țărână și le-a spus: „Iubiți-vă și împânziți pământul. Iubiți-vă aproapele ca pe voi înșivă“. De atunci a trecut mult timp, oamenii, într-adevăr, s-au înmulțit. Cât despre iubire... Unii au înțeles, alții mai puțin. De aici începe lumea, de aici începem noi. Și totuși, ce a fost înainte?! M-am întrebat, am căutat, dar se părea că în zadar. Porțile se închideau parcă la Adam și Eva. Dincolo, întuneric de nepătruns cu mintea noastră. Până când a apărut el, bătrânul cu barbă albă, năluca neliniștilor mele (să fi fost oare Dumnezeu?!), ce mi-a spus o poveste interesantă. Era parcă o umbră adevărului spre care tânjisem o viață, era lumina care-mi răspundea întrebării despre demult. Bineînțeles că mintea mea îngustă n-a putut reține întocmai mesajul lămuritor, dar esența poveștii mi-a rămas întipărită și, cu modestele mele puteri, voi încerca să v-o fac cunoscută.
Înainte de lumea aceasta, Dumnezeu a avut o altă lume. Acolo, într-un univers al poveștilor încă nepovestite, armonia era cea care unea spiritele dintre cele mai diverse. Rocă sau floare, fier sau animal, lemn sau om erau una și se înțelegeau unele pe altele prin iubirea ce-o aveau de împărtășit celorlalte care-l înconjurau. Oamenii erau frumoși și uniți, zâmbeau și credeau în Bine și Adevăr (așa cum le înțelegem noi astăzi, căci atunci ele făceau parte din ființa însăși, fiind mod de viață în sine). Și astăzi sunt oameni care cred cu adevărat, sunt dedicați unor asemenea principii nobile, dar ceva esențial îi deosebea de noi, cei de aici și acum.
Oamenii nu se nășteau! Ei creșteau, pur și simplu, ca florile, din pământ. Era ceva miraculos să vezi, peste noapte, cum din pământ răsare un om! Deși sufletele erau foarte apropiate, era și în imemorialul timp nevoie de doi pentru a desăvârși darul sacru al iubirii. Când ei doi decideau că a venit clipa împlinirii, își puneau capetele pe inimă și visau că, în cutare loc, va răsări ceea ce numim noi astăzi copilul lor. Spun clipă pentru a înțelege exact un anume moment din timp, o fracțiune de trăire așa cum e ea percepută de noi, căci ceilalți oameni, despre care e povestea noastră, nu aveau noțiunea de timp. Era, deci, o vreme dinaintea timpului (cum veți auzi voi, copii, mai târziu despre illo tempore...).
Așadar oamenii creșteau din pământ, asemeni florilor. În fond acesta era și motivul pentru care se înțelegeau întru totul, fiind hrăniți din seva aceluiași pământ. Poate chiar și animalele creșteau din pământ (de fapt, așa cred că și era...). Dar moșul cel bătrân și bun, de la care v-am spus că știu această poveste, a uitat să-mi spună despre asta...
Oricum, cert este că oamenii erau răsplătiți pentru credința și bunătatea lor spirituală prin acest vis de a avea „urmași“, care li se împlinea atunci când vroiau. Atâta doar că oamenii nu creșteau prunci. Ei apăreau pe pământ la diferite vârste: unii bătrâni, alții în puterea vârstei, alții tineri, unii chiar copii. Odată iviți erau „crescuți“ de cei care și-i doreau, și nicidecum abandonați sau lăsați pradă întâmplării. Crescuți e un mod de a spune, deoarece ei, pe măsură ce se derulau alte și alte întâmplări (spun asta pentru că timpul, să nu uităm, nu fusese dat încă în exploatare) se făceau tot mai tineri și mai tineri, din ce în ce mai mici... până deveneau un bob de lumină, ce se rătăcea spre soare. Mai pe înțelesul nostru, timpul curgea invers: oamenii se nășteau (de fapt răsăreau) bătrâni și întinereau încet-încet, până când, deveniți mici (ca la vremea nașterii noastre) se pierdeau în neant, spre a da lumină și căldură sufletelor care rămâneau. Am putea spune, printr-o paralelă cu lumea noastră, că îi „lua barza“. Îi aducea pământul și îi lua barza.
Așa stând lucrurile pe acel pământ al oamenilor dinaintea timpului, ei nu aveau nevoie de o unitate care să le măsoare trecerea prin lume. Odată iviți, știau exact când vor dispărea; nu exista nici un regret, nici o durere. Era o resemnare unanimă, tacită, un pact cu destinul implacabil. Timpul, ca noțiune și simțire, n-ar fi putut schimba nimic. Oamenii își duceau și-și construiau fericirea lor interioară în bucuria de a împărți, de a dărui celorlalți. Dacă, să zicem, un om răsărea ca unul de 60 de ani de-ai noștri, știa precis că la scurgerea acestui interval de gânduri și fapte se va urca la ceruri. Era refacerea, în sens invers, a drumului: de la pământ la cer!
Într-o astfel de lume, într-un atare pre-timp, trăiau doi oameni care au decis că sunt făcuți unul pentru celălalt. S-au rugat lui Dumnezeu și, într-un întuneric de-al lor (noapte de-a noastră; la ei ziua era „lumină“, noaptea se considera „întuneric“) au visat că, la marginea pădurii, între doi brazi înalți, se va ivi cel ce-avea să le fie fiu. În zorii luminii și-au luat în grabă merinde (rouă, în loc de apă, și turte de grâu), plecând spre pădure. Acolo, ca-n vis, tocmai terminase de răsărit o mândrețe de bătrânel, cu fața ridată, cu părul cărunt, zâmbind fericit. L-au spălat cu rouă, l-au îmbrăcat, plecând cu toții fericiți spre casă. La început, „copilul“, ca orice copil, stătea mai mult în pat, gudurând-se și fiind dezmierdat. Întinerind însă, „copilul“ a început să descopere lumea, să-și pună întrebări, să iubească și să-i ajute pe cei din jur.
Ajungând el bărbat în toată puterea cuvântului (avea către 40 de ani, deci își trăise jumătate viața), într-o lumină a lumii lor i se revelase o întrebare: De ce trebuia să se mulțumească cu destinul și să nu lupte pentru viață lui? Cine avea să-l pregătească pentru veșnicie? Părinți lui, ajunși niște copii înțelepți, i-au spus că e păcat, rugându-l să nu mai gândească astfel. De ce avea să se întrebe tocmai el asemenea lucruri? Unde greșiseră în „creșterea“ (mai bine zis în „întinerirea“) lui? Fără să știe, acest răzvrătit al sorții trecuse un prag mintal pe care nimeni până la el nu-ndrăznise să-l viseze. Ajunse nu să „iubească aproapele ca pe sine însuși“, ci să se „iubească pe sine ca pe aproapele“. A te dărui era modul de viață al acelor oameni, vă spuneam asta. El a îndrăznit să se gândească la sine mai curând decât la ceilalți. Nici simpaticul bătrân care mi-a povestit această istorie n-a știut să-mi spună dacă acest inadaptat greșise ori păcătuise. „Era altceva!“, îmi spuse. Mi-am închipuit atunci că ar fi fost ca un evadat dintr-o închisoare a minții (dacă a trăi în iubire până la devoțiune poate constitui o închisoare a minții și o deschidere totală a inimii!). Oamenii aceia știau, de când era lumina lor, că sunt pentru a se dărui, pentru a-și consuma sentimentele până la dispariție. Natas, căci așa îl chema pe eroul nostru (la ei nu erau femei și bărbați în sensul zilelor noastre; toți erau egali și, oarecum, uniformi; deopotrivă luau hotărâri și participau la viața comunității), îndrăznise să sară gardul în lumea imaginației.
– Ce-ar fi, spunea el celorlalți, dacă am găsi pe cel care ne împarte viețile? Și l-am ruga să ne alunge monotonia aceasta și să ne dea o viață pe care să ne-o facem singuri, până acolo unde vrem. Eu, atunci când mă voi apropia de plecare, nu voi mai avea vigoare să lupt pentru nimic; imprevizibilul nu există în lumea noastră. Doza de risc e inexistentă, trăim în virtutea destinelor noastre fade. Trebuie să facem ceva!
Mulți (dacă nu toți!) erau contrariați de drepturile pe care le voia Natas, de libertatea lui exagerată și considerau că trebuie să fie ceva în neregulă cu el, că Dumnezeu îi va îndeplini dorința și-l va lua din mijlocul lor înaintea sorocului. Părinții lui erau triști, oamenii vorbeau și nu-l puteau privi pe Natas cu ochi buni. Chiar și eu, uitându-mă la numele lui și silabisindu-l invers (doar și timpul, și viețile lor erau astfel! De ce n-ar fi fost și numele?, mi-am zis) m-am cutremurat și m-am gândit la ceva rău. (Poate să fi existat, în lumea aceea, și persoane pe care să le fi chemat Card – ca ustensilele pentru banii din zilele noastre, și, știți cum se zice, „banii-s ochii... dracului“).
După ce oamenii mai „bătrâni“, copiii înțelepți ai locului, au făcut un consiliu, au hotărât, cu tot riscul de a supăra și întrista pe părinții lui Natas (sentimente necunoscute până atunci), că fiul s-ar fi rătăcit în lumea lor și că, în consecință, trebuie să o părăsească, să plece cât mai departe. Fără îndoială, ceva se schimbase în traiul liniștit al oamenilor acelora. Natas nu fu surprins, dimpotrivă, spiritul lui liber și novator tresăltă la aflarea veștii. Avea să plece în lume, spre o altă destinație, necunoscută, în aflarea întrebărilor ce-l puseseră într-o atare postură.
Călători, din zori de lumină în adâncuri de întuneric, întrebând peste tot de unde vine acest destin și cum poate fi el modificat. Nimeni nu părea să știe, ba chiar (că doar era aceeași lume!) mai toți se arătau contrariați și îl trimiteau mai departe, ca nu cumva să „polueze“ tradiția lor și să inoculeze și pe alții cu asemenea idei nemaiauzite. Natas zâmbea și pleca mai departe, parcă tot mai îndrăzneț în gândurile lui. Întinerea mereu, ajunse pe la 30 de ani de-ai noștri, dar nu pregeta să creadă în reușita lui. Era privit ca un fel de filosof nebun, cu întreaga lui teorie despre libertate, despre modul în care, dacă ar ști, acei oameni și-ar putea hotărî singuri soarta. Ajunse așa de departe, încât simțea că țelul lui e aproape de îndeplinire. Se apropia de capătul pământului. Îndârjirea lui creștea cu fiecare pas (deja era aproape de desăvârșire, căci avea către 20 de ani!). În ultimul loc cu oameni prin care trecuse fu primit la fel, dar toți i-au spus să se întoarcă de unde au venit, căci mai departe de acolo nu fusese nimeni, acolo era „sfârșitul lumii“ spuneau ei. Natas simțea că ținta lui e aproape și idealul nu mai are mult de copt în mintea sa. Purcese la drum înainte, cu toată împotrivirea și rugămințile locuitorilor, ce-l implorau să se întoarcă, privindu-l îngroziți. Zâmbi sarcastic și plecă mai departe. Oamenii se uitau neputincioși, făcându-și cruce.
Nu după multe drumuri ajunse la niște porți uriașe. Știa că nu mai are rost să le caute capăt, că n-o să-l găsească. Erau, de fapt, porțile lumii aceleia, un fel de curte interioară imensă dincolo de care nu trecuse nimeni, un gen de închisoare uriașă în care toți își duceau existența și destinul până la capăt, fără să întrebe, fără să gândească mai mult decât știau că e bine. Natas știa că a ajuns la final. Începu să bată nerăbdător în poartă. În zadar, ecourile vocii lui ricoșau și se pierdeau în înălțimi. Numai că așa de puternică fu dorința lui, crezul pentru care luptase, încât vreme de mai bine de 10 ani de-ai noștri a stăruit în a pătrunde dincolo. Era rănit la mâini și la picioare de-atâtea bătăi, aproape își pierduse glasul, dar nimic din intensitatea dorinței sale nu scăzuse. „Poate e chiar destinul meu“, gândea. „Poate atunci când va trebui să părăsesc lumea aceasta, porțile se vor deschide!“ Intuiția nu l-a înșelat. După aproape încă 10 ani, când deja se apropia de a deveni lumină (era un boț de om, dar plin de energie și vigoare), poarta cea mare se întredeschise, lăsându-l să intre.
Un palat strălucitor, împodobit cu cristale și pudrat cu nisip (cel care curge în clepsidrele noastre) i se arăta în fața ochilor. Pătrunse prin ușa ce dădea într-o sală ce părea să fie cea de primire. Peste tot, pe pereți, sute (poate chiar mii) de ceasuri stăteau atârnate, împăienjenite în atâta vreme de când nu mai erau folosite. Era cam pustiu în sala aceea mare, și chiar se pregătea să iasă, când dintr-un ungher se auzi un sunet ciudat, ca de fus. Alergă într-acolo (era deja destul de târziu pentru el, nu mai avea timp – de parcă avuse vreodată!) și găsi trei femei bătrâne muncind de zor. Deasupra cămăruței lor era scris, cu litere de aur: MOIRE. Erau, de fapt, zeițele destinului. Una dintre ele torcea nestingherită un caier al vieții. Părea că face (și cred că așa și era) munca aceea de o viață, că îmbătrânise cu acel fus și caier în mână. O a doua depăna necontenit firul tors, pe când a treia, și cea din urmă, atunci când știa, dintr-o carte mare, că e vremea, tăia necruțătoare firul. Ghemul, o viață de om, era aruncat într-o altă încăpere și se rostogolea spre întuneric. Natas realiză că moirele tocmai îi torceau firul vieții lui. Cea de-a treia deschise larg capetele foarfecii și se pregătea să taie. Se părea că destinul lui se împlinise și urma să se sfârșească atunci. Într-o liniște tulburată doar de sfârâitul monoton al fusului, se auzi deodată glasul lui Natas:
– Am descoperit timpul!
Colții de fier ai foarfecii căzură ca o ghilotină pe firul tors în ghem. Sunetul surd fu ultimul auzit de Natas înainte de a se topi în lumină. Deveni un punct mic, care se pierdu odată cu ghemul vieții sale, aruncat pe podea spre întuneric. Își urmărea destinul până la capăt.
Atunci se petrecu ceva nemaivăzut. Un muritor a pătruns pe tărâmul moirelor și vraja fu desfăcută. Toate ceasurile au început, ca la un semn, să-și bată, fiecare, clipa lui. Timpul a fost eliberat și a pornit spre lume. Doar că era o altă lume...
De atunci oamenii nu mai cresc din pământ, ci pogoară din cer. Timpul, în locul moirelor, le măsoară descărnarea. Trăiesc și-și duc libertatea până la capătul ceasului lor, a timpului lor. Se nasc neajutorați, dar totuși iubiți. Îmbătrânesc și se duc în pământ. E o ordine care ni se pare normală; e un alt destin pe care trebuie să-l purtăm. Atâta doar că oamenii se iubesc acum mai mult pe ei decât pe aproapele lor. Nu știu când o să coboare în pământ și asta îi face să-și trăiască viața. Cum, unde, când, numai Dumnezeu știu. Dumnezeu, care a dat timpul oamenilor ca să-și măsoare libertatea. Poate cineva din lumea noastră va merge să caute înapoi moirele. Cineva care s-ar putea numi Susi.


CHIP ȘI ASEMÃNARE

Era o duminică, iar clopotul, în chemarea lui înaltă, vestea cugetele că venise vremea de primenire. Simțeam, după încă o săptămână ce părea că nu făcuse decât să le imite pe celelalte, nevoia încărcării sufletului cu lumină. Vreme de un ceas (Doamne, ce puțin ne ceri!) aveam să uit de toate ale noastre și să mă rog pentru mântuire. Cu sau fără voia noastră suntem aici, în lume, chip și asemănare, purtând de la început un păcat, ce apasă, cu fiecare zi, mai greu peste crucea atâtor și atâtor altora.
Soarele ieșise și el să asculte cuvântul Stăpânului Lumii, întinzându-și cuminte căldura până la noi. Știam, încă de mic, de la bunici și părinți, că Dumnezeu a creat pe Adam și Eva, care, pentru început, au avut doi fii: Cain și Abel. După ce Cain îl omoară pe Abel, este alungat din pământul lui Dumnezeu. Și apoi Biblia povestește despre neamurile ce-au urmat. Cu mintea de atunci, dar cu sufletul curat, n-am simțit nici o fisură în întreaga poveste. Dar nici n-am căutat mai departe de cuvinte.
Mergând la școală, aveam să învăț, după cum spunea un oarecare Darwin, că omul se trage din maimuță. Teoria evoluționistă! (Erau vremuri în care Dumnezeu nu avea voie să-l depășească pe conducătorul țării! Mai bine o făcea o maimuță!) E bine de știut că acest Darwin a fost unul dintre mulți oameni de știință care n-au crezut în Dumnezeu până în ceasul cel din urmă. Pe patul de moarte, o străfulgerare divină îl va face să-și deschidă ochii sufletului. Nu suntem cu nimic mai mult decât unelte în planul divin!
Cum s-a putut perpetua specia umană, dacă, la început nu erau pe pământ decât Adam, Eva și Cain?! Uitându-mă la atâtea animale câte există, la manifestările și trăirile lor, ne întrebăm: oare Darwin n-a avut câtuși de puțin dreptate?
Erau întrebări pe care mi le-am pus mai târziu, când știința părea că nu mai are răspunsuri și când credința mă chema să mă aplec și cu gândul asupra cuvântului sfânt. Știam că adevărul se ascunde undeva la mijloc, dar mintea mea strâmtă se părea că nu vrea să treacă granițele lumii acesteia. Erau mistere ale însuși pământului, era diferența aceea atât de mică, și totuși atât de mare, între chipul nostru și Modelul nostru, acea asemănare, dar atâta deosebire, până la a (re) fi așa cum am fost.
Visam, încă de pe atunci, de la vârsta adolescenței, când descoperisem hrana sufletului, să mi se arate un semn că suntem ai Lui. Vroiam să fac (și câte nu vor niște tineri ce se cred nemuritori!) ceva mare pentru omenire, ceva care să dureze (parcă oamenii nu vor fi tot oameni!), în loc să fac ceva mic (să întind o mână, să ofer un zâmbet, să ajut, să iubesc) pentru mine și comoara mea din cer.
Dar, în acea duminică despre care începusem să vă povestesc, avea să se întâmple un lucru ciudat. Aflându-mă în rugăciune, am avut, pentru o clipă, sentimentul că am răspuns la toate întrebările lumii, că cerul s-a deschis și puteam să privesc dincolo, la Marele Mister, că am trecut poarta lumii spre inimă. A fost o clipă unică, luminoasă, acea fărâmă de început curat a toate. Și, din lămurirea aceea a toate, revenind cu picioarele pe pământ, n-am rămas decât cu o poveste (să fie oare Adevărul ?!). O poveste care mi-a fost spusă într-o clipă de taină, la ceas de rugă. Suntem piesele unui puzzle al lumii. Poate mesajul meu este acesta...
Dumnezeu își locuia împărăția sa și-ar fi putut rămâne așa dacă n-ar fi fost prea bun și n-ar fi simțit că are ceva de dat. A făcut la început îngerii, tot chip și asemănare, dar lipsiți de partea noastră materială de astăzi. Ei au fost primii lui fii, cei buni și ascultători, curați și cu aripi meritate. Își locuia fiecare partea lui de veșnicie, în inima universului necreat, în acordurile muzicii celeste, acea muzică pe care urechea noastră n-o mai aude, numai inima parcă îi mai știe ecourile.
(Stau și mă gândesc ce greu mi-e să spun această poveste. Parcă toate cuvintele nu ajung, parcă eroii nu vor să se „în-carneze“ – sau „în-cuvinteze“! – nu au nume, fețe, acțiuni. Dar ceva îmi spune, cu riscul de a plictisi sau de a nu fi înțeles, nici de cei mici, nici de cei mari, să continuu. Încercați să vă dați sufletele înapoi, de la 0!)
Îngerii aceia de început erau ca niște copii. Se jucau într-una, spre încântarea și bucuria lui Dumnezeu. Dansau și cântau, culegeau roua florilor și-și spălau fețele luminoase, adormeau legănați de unduiri de ape vii și în adiere de vânturi calde.
(Doamne, ce frumos trebuie să fi fost! Așa cum, aruncați în vâltoarea și tumultul vieții tânjim după plaiurile copilăriei, la chipul și mângâierile părinților, tot așa sufletul, săracul, tânjește la începuturile sale...)
Numai că, asemenea oricărui creator (de la croitor și cizmar la savant și academician, de la arhitect la pictor, de la dascăl la artist, de la doctor la scriitor; ce simplă pare asemănarea!), Dumnezeu a simțit că vrea mai mult, că are de dat mai mult. Așa că, într-o clipă de inspirație, a făcut ca mingea unui îngeraș să coboare undeva mai jos de lumea lui și, ciocnindu-se-n zbor de mingea altui mic înaripat, a apărut un cer curat și proaspăt, s-au ivit soarele și luna, stelele și toate corpurile celeste, în înțelesul nostru limitat de azi. (Și uite-așa a ajuns la noi teoria „big-bang“-ului; de la o joacă de îngeri!)
Și-a zis Dumnezeu în sinea lui: „La mine aici e frumos. Voi da ceva din frumusețea locurilor noii lumi. Și fiindcă florile sunt așa de frumoase, fie ca din ele să răsară oameni!“
Așa a apărut prima lume și primul cer, în fond primul univers. Să-i zicem Flora. Acum eu nu știu prea bine cum stăteau lucrurile în lumea aceea; poate într-o altă poveste. Probabil oamenii care creșteau din flori se înțelegeau prin mirosuri, vorbeau prin arome și se înmulțeau prin polenizare sau fotosinteză... Și, totuși, parcă în lumea aceea dintâi era ceva rațiune, de vreme ce, de la un timp, au început să apară tot felul de plante dăunătoare și, nu mult după aceea, chiar plante carnivore. Libertatea începea deja să fie prost înțeleasă și unii locuitori ai Florei profitau de aceasta. Multe n-au ajuns până la noi, de vreme ce nu s-a găsit încă un biolog care să conceapă o teorie a evoluției din... plante (!?) (Pentru că noi, oamenii, avem un dar din a complica lucrurile, a ne îngrijora pentru atâtea, ca și când nimeni nu ne-ar purta de grijă. Și sunt convins că dacă s-ar fi elaborat o atare teorie, savantul care ar fi emis-o ar fi obținut premiul Nobel! Bineînțeles, dacă totul ar fi științific complicat, cu ani și ani de cercetare... În fond, așa cum vă spuneam, suntem fiecare la locul nostru actori indispensabili în presa mare a Vieții).
Așa, cu bune și rele, universul Flora își ducea „zilele“ înainte. Florile se veștejeau, se umbreau, se unduiau, se deschideau spre soare... Întocmai ca noi, oamenii!
Apoi, Dumnezeu a vrut altceva... Din mirosul atâtor flori minunate s-a făcut un văl dens, ce s-a ridicat, încărcat de frumos și culoare și-a explodat dincolo de cerul Florei. Un alt univers se năștea. Cel de-al doilea. A grăit Dumnezeu: „Câte animale bune există în lumea mea! Fie ca din ele să se nască omul!“ Așa a apărut Fauna, celălalt univers, despre care, iarăși, mintea noastră îngustă n-a reușit să rețină prea multe. Și totuși... Se pare că ceva scurgere de informații a fost, de vreme ce Darwin a întrezărit ceva după perdeaua enigmei umane!
Și așa au apărut caracterele: din câine – umilul, supusul ori fiorosul; din vulpe – vicleanul; din tigru – ferocele; din rac – lașul; din furnică – harnicul; din bou – încăpățânatul; din pisică – mierosul și câte și mai câte altele... Au ajuns până la noi zodiile animale (Chinezii au un zodiac exclusiv animal! Or fi știind ei mai multe!) expresiile de tot felul: „ești un porc, un măgar, o vită încălțată!“ Mitologiile și folclorul popoarelor ascund încă adevăruri despre lumi dispărute, despre civilizații apuse. Omul a fost purtătorul mesajului divin toate timpurile (de când or fi ele!) și sub toate formele, fie că venea de pe Flora, fie că venea de pe Fauna, fie că venea dintr-un alt neant pe care nu m-am priceput a-l desluși.
În universul Fauna, Dumnezeu a lăsat parcă și mai mult discernământ. Animalele au început să-și facă adăposturi: cuiburi, vizuine, bârloage... A apărut și cea dintâi lege: legea junglei. Caracterele mai puternice s-au impus în detrimentul celor mai slabe, așa zisa „selecție naturală“ a triat speciile rezistente (E vorba, de fapt, de un liber arbitru, acea rațiune animalică, ce s-a înfruptat din libertate!) Naștere, supraviețuire, perpetuare, moarte. Ciclul animal și ciclul uman deopotrivă. Și totuși, acest nou univers era o evoluție. Orice creator, deprinzând mecanismul, exersându-și meseria, nu poate decât să progreseze. Însuși Dumnezeu simțea asta. Dar mai simțea că încă mai are de dat lumii universuri! Se simțea trădat de creație, văzând lupta cruntă pentru supraviețuire. Animalele nu ajunseseră să înțeleagă că cineva le purta de grijă (Parcă am mai spus-o! Intenționat, poate noi, oamenii, o să pricepem!) Prin trilurile lor sau fie și prin răgete ori mugete, toate viețuitoarele Faunei se închinau și ridicau, într-un mod inconștient, osane! (Uneori, muștele, când nu se află în zbor, își freacă piciorușele a rugăciune. M-a fascinat de mult ori această imagine, și-am suspinat dacă am ucis o gânganie cât de mică. Tot așa m-a uimit întotdeauna puterea copacului de-a înflori și-a da rod. E, cred acum, tot o formă de rugăciune, rămasă de pe planeta Flora!) Era mai bine, dar nu era totul!
Dumnezeu s-a ridicat, pentru a treia oară, și-a cuvântat: „Cu puterea mea, cu suflul meu, dau chip și asemănare acestui bulgăre de țărână. Să fie Om!“ Așa a apărut Omenirea. Și nu întâmplător a treia, pentru că e, într-adevăr, o cifră divină. Când a făcut Flora, Dumnezeu a „zis“ în sinea lui, pentru că plantele nu vorbesc. Când a făcut Fauna, Dumnezeu a „grăit“, căci animalele au fost înzestrate a scoate sunete. Dar când Dumnezeu a făcut Om, a „cuvântat“, pentru că „la început a fost Cuvântul!“
A fost, pe drept cuvânt, încununarea creației. Univers după univers (cum am zice astăzi floral, animal și uman) s-au ivit toate, fiecare un unic-vers în Poezia Lumii. E un haiku perfect! (v-am prevenit de faptul că orientalii știu ceva mai mult!)
Așadar, din palmele lui Dumnezeu s-a plămădit Adam, ce și-a dat apoi coasta spre a i se face femeie, pe Eva. E Cuvântul cel Sfânt și Adevărat din Cartea Cărților. Doar că acolo, la început, stătea scris: „Și Dumnezeu a făcut cerurile și pământul!“ Aici e o portiță spre lumile Flora și Fauna, prin acest plural al cerului, ce demonstrează o ante-creație, un laborator al nașterii Omului, un exercițiu creator, o căutare a chipului și a asemănării perfecte. Și atunci, citind mai departe și mai atent Cuvântul Bibliei, aflăm că, după izgonirea lui Cain din Pământul lui Dumnezeu acesta s-a dus și și-a luat nevastă și a făcut cetate! Iată, deci, elemente ale ante-creației Omului, aceste reminiscențe din lumea Flora și Fauna (lumile de jos!) cu care Omul creat a făcut, „crescând și înmulțindu-se“, să ajungem astăzi aici, așa cum suntem. Adam și Eva au fost așezați într-un pământ anume creat pentru ei, roditor, chiar și după alungarea din Împărăția lui Dumnezeu. Ei au fost, după îngerii pe care Dumnezeu și-i ține sfetnici, preferații Lui. Dobândind ceva din lumea Fauna, Cain a fost pedepsit a se împreuna cu ea. Pentru ce și-a ridicat cetate, dacă nu spre a se apăra de alte neamuri, ce populau deja pământul în alte „colțuri“ ale sale?! Chiar și științific vorbind, există dovezi arheologice ce depășesc, în timp, suma anilor scurși, conform Bibliei, de la crearea Lumii. Dumnezeu și-a făcut Opera, iar cei ieșiți din mână Lui, din suflarea Lui sunt ai Lui, asemenea îngerilor și vor fi în veci. Ne-a dat discernământul (cel care ne situează mai sus de Fauna!) spre a înțelege că suntem altfel decât animalele, suntem cu adevărat îndumnezeiți și cu spirit! E tot ce ne diferențiază de animale și plante, ce au și ele organe ca și noi, nevoi ca și noi, întreaga „parte materială“ asemenea. Dar e, de fapt, TOTUL!
Povestea aceasta, puțin mai serioasă, dar plină de credință, mi-a fost dată, poate, pentru a împăca spiritul lui Darwin și pentru a înfrăți știința cu religia. Pentru că toate câte le știm coboară din Împărăția de Sus, pe firul călăuzitor al religiei, împrăștiindu-se în lume între atâtea și atâtea științe și domenii. Noi trebuie să refacem acest drum invers al luminii, să ne cățărăm pe cunoștințele acumulate pe bază de experiență, de ceva palpabil, vizibil, demonstrabil, spre lumea aceea minunată de la început. Vreau ca toate să se întoarcă de acolo de unde au purces. Dumnezeu ne-a așezat pe fiecare la locul lui, la misiunea lui, ca să trudim la felia noastră de fericire. „Cum îți așterni, așa dormi“, spune o vorbă din bătrâni. Merg mai departe și zic (Sună a Caragiale? Ce să fac, roata vieții!): „Cum îți trăiești, așa mori!“ Dacă ne amestecăm cu șarpele (răul din Fauna) sau cu mărul (răul din Flora) e opțiunea noastră. Niciodată nu va fi prea târziu să o recunoaștem și să ne căim. Dar să o facem cu acea parte a noastră care ne individualizează: spiritul!
Aproape se mijește de ziuă. După duminica aceea luminată au trecut trei zile și două nopți. Greu și fără liniște! În a treia noapte (vă spuneam că nimic nu e întâmplător!) am fost chemat în fața hârtiei să aștern. Au trecut orele și iată-mă la sfârșit. Nu am vrut să fac morală sau să mă erijez în atoateștiutor, dar am avut o misiune. Cred, înainte de toate, în credință! Mă simt mai bine și împăcat.
Mai presus de orice, există ceva ce unește toate aceste trei lumi: DRAGOSTEA. Flora ni se dăruiește, cu tot parfumul și culoarea, din dragoste. Fauna își crește pui și-i naște din dragoste. Iar Omul... Câte nu poate face dragostea și credința!!!
Poate, Dumnezeu vrea să facă un alt univers, Mașina. Deși, tare mă îndoiesc, pentru că nu are deloc suflet! Și ar fi al patrulea, care nu e un număr potrivit! Oricum, acei extratereștri, acele lumi nevăzute trebuie căutate mai aproape de noi, în ceea ce Dumnezeu ne-a lăsat din Flora și Fauna Lui. Împreună, în armonie, vor putea să refacem totul. Atunci ne putem întoarce Acasă mândri.