agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4867 .



Loop
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [bursucel ]

2005-05-08  | [This text should be read in romana]    | 



De cele mai multe ori mă grăbesc spre casă atunci când mă întorc de la serviciu, cu pași repeziți, capul înclinat spre gândurile mele, mă grăbesc doar doar voi lăsa în spate cele câteva ore obositoare și vorbele multe, prea multe, fiecare suflețel e un univers care m-ar absorbi, e nevoie doar să fac un pas mai aproape, o atingere pe umăr, un deget urmărind un rand pe un caiet….

Cunosc atât de bine drumul ăsta, închid ochii și mă văd multiplicată fotografic, nu cred că a rămas centimetru necălcat vreodată de mine.

La semafor, doi copii nu mai au răbdare, oricum strada e pustie și fug înainte de a apărea culoarea verde, rucsacurile saltă în spatele lor. Râd.

Azi însă merg încet, poate e de vină primăvara asta ce te face să te simți mai ușor, gândurile plutesc undeva deasupra mea, ca niște baloane colorate gata să se spargă la orice adiere. Soarele prietenos ne lipește la toți zâmbete pe față.

Verde, trec strada în respirație cu ceilalți, doar pe trotuar mica mulțime se sparge în ritmuri diferite.

Observ că au plantat iarăși flori, primarul nostru nu repară trotuarele dar le împodobește în fiecare primăvară cu aceleași mici delicate panseluțe. Uite, o doamnă s-a așezat lângă ele pe o bancă improvizată și zâmbesc pentru că nu sunt singura care fură azi din căldura soarelui.

-Domnișoară, nu vă supărați….
Mă opresc, da cu mine vorbește… o privesc, e în vârstă, dar incertă, cu o piele uimitor de albă și cu riduri puține, zâmbitoare și cu o voce caldă și foarte liniștită.
-… puteți să îmi spuneți ce zi e azi?
Ezit, uneori nici eu nu știu exact ce zi este, cam toate sunt la fel, marcate diferit doar pe calendar.
-… miercuri…
și îmi continui drumul, uimită de întrebare. Să nu uit să notez întâmplarea mai târziu. Oameni intră și ies din magazine. Lângă bloc, câțiva puști se urcaseră în pomi, în curtea căminului jucau fotbal, ca de obicei, se aude mingea lovindu-se de zid.

Îmi caut cheile. Sunt acasă.
...

Mereu mă grăbesc spre casă, nu, nu mă așteaptă copii să le pun masa, să îi întreb de școală, vor veni și acestea în curând, până atunci mă mai bucur de libertatea asta sau de starea asta de egoism. Când vor fi, probabil eu-l meu se va face mic mic, se va ascunde într-un colțișor, dar fără regrete căci simt nevoia să uit de mine și să mă împart și cu alții clipă de clipă.

La semafor, așteptăm liniștiți, încolonați, doi puști lângă mine saltă rucsacurile grele pline de cărți și caiete. Fac planuri să iasă la plimbare cu bicicletele.

Verde, o zbughesc înaintea tuturor, lovesc mai mulți trecători fără să le pese. Nimeni nu se supără, sunt doar niște copii.

Fac liste în minte, ar trebui să fac cumpărături, mereu uit câte ceva uneori uit chiar listele. Așa că încetinesc pasul și parcă și gândurile fac la fel. A venit primavara, ne lovește în piept exploziv verdele ăsta, îmi era dor de culoare și lumină. Aproape că vorbesc cu voce tare, uite ies oamenii la plimbare, o bătrânică s-a așezat la soare. Îi zâmbesc sau îmi zâmbesc mie, ce importanță are…

-Domnișoară, nu vă supărați….
Mă opresc, da cu mine vorbește… o privesc, e în vârstă, dar incertă, cu o piele uimitor de albă și cu riduri puține, zâmbitoare și cu o voce caldă și foarte liniștită.
-… puteți să îmi spuneți ce zi e azi?
Ezit, uneori nici eu nu știu exact ce zi este, cam toate sunt la fel, marcate diferit doar pe calendar.
-… miercuri…

Fac doi pași și apoi mă întorc, poate are nevoie de ajutor, acum îmi dau seama, îmi spune că i se mai întâmplă, s-a așezat aici și așteaptă să își amintească drumul spre casă, nu vă faceți probleme, domnișoară, m-am obișnuit, o rog să caute în geantă după un act de identitate, am să o ajut să ajungă în siguranță acasă. E aproape, zâmbim amândouă ușurate. E orașul mic dar nu le știu eu chiar pe toate. Îmi vorbește la fel de blând, că nu îi e ușor dar că într-un fel e norocoasă. Are copii iubitori și grijulii. Și nepoți care merg la școală, se ducea să îi întâmpine doar că uneori memoria ii joacă feste… oftez și o las la ușa apartamentului.

Azi nu mai fac cumpărături, trec pe lângă magazine, aceeași vânzoleală, în apropiere copiii se joacă, o minge zboară prin fața mea.

Îmi caut cheile. Sunt acasă.

…

Mă surprind alunecând printre oameni fără să mă atingă nimic, soarele molcom îmi împrumută o lentoare potrivita unei dupămiezi lenșe. Poate se grăbesc ceilalți, nu știu, nu deslușesc chipuri, nu culeg priviri, ne înstrăinăm prea mult deși orașul e atât de mic.

Trec pe roșu fără să îmi pese, nu sunt mașini la ora asta. Mă bucur de timpul liber, o să lenevesc pe balcon citind, poate am să scriu ceva azi.

În fața mea, doi copii își târăsc rucsacurile. Vorbesc tare și gesticulează de parcă toată strada e a lor. Și nu e așa? Uite, au înflorit iar panseluțele și florile acelea albe ca niște buchetele. Și iar mi-am uitat aparatul de fotografiat acasă, mâine însă nu uit să îl arunc în geantă. Trec fete deja îndrăzneț dezgolite și mă amuz, eu nu aș fi avut niciodată curajul să mă îmbrac așa și oftez. Îmbătrânesc deși puține lucruri se schimbă in viașa mea monotonă, aceiași prieteni, într-o zi o sa ne trezim că râdem la aceleași glume vechi…

Miroase a frunze și a aer proaspăt. Nu degeaba spun că sunt cu capul în nori, mă scald în albastrul larg, îmi spăl gândurile în el…

O voce mă oprește din visare.

-Domnișoară, nu vă supărați….
Mă opresc, da cu mine vorbește… o privesc, e în vârstă, dar incertă, cu o piele uimitor de albă și cu riduri puține, zâmbitoare și cu o voce caldă și foarte liniștită.
-… puteți să îmi spuneți ce zi e azi?
Ezit, uneori nici eu nu știu exact ce zi este, cam toate sunt la fel, marcate diferit doar pe calendar.
-… miercuri… S-a întâmplat ceva? Vă simțiți rău?

Mă invită să mă așez lângă ea.
-Mi-e dor să vorbesc cu oameni tineri și nu știam cum să vă opresc. Alergați în zilele ăstea și timpul vă aleargă pe voi și, uite, așa treceți pe lângă multe.
Aș fi vrut să îi spun că nu are dreptate in totalitate dar vorbea prea frumos. O doamnă educată parcă venită din alt timp. Ciudat însă să se așeze aici.
Scoate din buzunar o fotografie veche cu cei doi nepoți ai ei. Acum că e bunică are ea grijă de ei, că voi, tinerii, aveți job-uri la care să alergați. Râde din nou liniștită. Trec oameni pe lângă noi și mă întreb ce își spun vazând două femei așezate pe bordura aceea înaltă. În spate panseluțe galben și mov și mă gândesc la cât de delicate sunt cu acele codițe atât de scurte și la imposibilitatea de a le strânge într-un buchețel. Îmi fuge gândul aiurea doar vocea femeii povestind răsună undeva în fundal. Din când în când îi zâmbesc și îi răspund monosilabic. E draguță, se ridică îmi urează o după-amiază plăcută și îmi mulțumește pentru conversație.

Undeva , o minge scapă peste gard.
-Doamna, ne aruncați și nouă mingea? Săru’manaaaa…raspund in cor si jocul continuă.

O mână ridată caută după chei. În sfârșit acasă…



.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!