Și pentru că balaurul își ițea hidos gâtul din găoacea deja prea mare pentru el, copilul își luă inima în dinți ca să nu o ia altfel. Îl mângâia de sus până jos ca să-i simtă zimții uitați de vreme. Curiozitatea nu-l mai lăsa în loc.
Mama mea și tatăl meu sunt însărcinați. Amândoi cu mine. Tata are deja migrene. Tot la gândul că mă va avea pe mine. Dar mama parcă nu simțea sarcina. Pentru că era prea mare pentru ea și prefera să nu se mai gândească la ea. Ea vedea un cub mare de oameni. Care îi mâncau din piele. Iar camera în care dormea prea mult o ținea închisă majoritatea timpului. Corpul ei se închidea și se deschidea de fiecare dată când ușa avea opinii proprii. Dar lumea micului balaur era una extrem de rapidă. Se născuse prea repede și toată lumea își mișca barba că nu se poate, e prea rapid universul lui. Da, zicea mama lui și îi mângâia zimții, dar poate că tot așa, va trăi mai rapid, va arde munții, anii, lunile, zilele, secundele. Se va mări și va da pe gură un întreg manuscris și va ajunge celebru. Exact ca toți marii balauri, și el are lumea rapidă. Fruntea lui nu era netedă ca a tuturor balaurilor, ci este încrețită de gânduri uitate de dinainte de a se naște. Sunt gânduri sfinte, spunea iar toată lumea, tot dând din barbă. Iar uimirea le încrețea și lor frunțile, dar numai așa, de forma unor idei mici și netede.
Micuțul își descoperi repede capul și încerca să scrie pe tăblița personală marele poem al vieții lui. Dar mama sa nu vroia ca el să înceapă discursul prea devreme. Era totuși un balaur. Tată nu mai avea migrene, dar acum privirile lui aveau sclipiri, căci în fiecare seară, după cină, îi spunea mamei micului balaur că fiul lor e un balaur care nu are ce căuta în acea lume, în lumea lor. Atunci balaurul credea că numai lumea lui contează și cerea opinia ușii care încetase a avea păreri. Dar aceasta nu se deschidea la simpla rugăminte. Îi trebuia ceva mai mult.
Mama lui îi spunea în fiecare seară povestea balaurului deștept și frumos dar care este ars de timp la 40 de ani. Dar până atunci micul balaur va crește mare, își va face cunoscut discursul prin vocea sufletelor tuturor oamenilor. Și numai timpul trecător îl va arde, secundele, zilele, lunile și anii. Însă cel pe care îl vede el în fiecare dimineață pe cer îl va face să rămână acolo pentru totdeauna. Încrețările frunții lui se lățeau și îi cuprinseseră toate lumile posibile. Pădurile minții lui erau din ce în ce mai întunecate, iar tatăl lui se uita la el cu cât mai multe sclipiri, că mama lui nici nu-l mai lăsa pe tata singur cu el. Dar tata era negru. Avea tot timpul un întuneric gravat pe lumina feții. Dar lumea micului balaur se lărgea. Prima tăbliță fusese deja umplută. Mama lui visa acum cuburi rotitoare cu flori multe și descoperite. Dar într-o zi mama a dispărut. Nu a venit de dimineață să îi descrețească puțin fruntea balaurului așa cum făcea întotdeauna. Dar el nu s-a speriat. Știa că mama lui a întâlnit din întâmplare oamenii ce îi mâncau din piele iar ei nu s-au mai abținut și au mâncat-o de data asta cu totul. A rămas doar balaurul cu tatăl său. Și cu lumea care șoptea tot în barbă, de data asta ca să o simtă că o mai are. Tată îi dădea în fiecare zi o tablă mai mică și din ce în ce mai mică. Balaurul nu mai scria atât de mult. Încrețiturile frunții sale uitau ideile. Pielea lui urma să se usuce de tot. Dar el deja scrisese atât cât putea să devina cunoscut pentru o jumătate de secol. Tatăl lui îi spunea să iasă mai mult afară. Poate pielea lui se va transforma în altceva. Și discursul va fi unul al sufletului pierdut al mamei sale, nu unul făcut tot timpul în întunericul camerei sale. Balaurul a încercat. De data asta, ușa l-a lăsat să iasă. Avea permisiune. Iar păreri tot nu mai avea. Soarele era deja acolo, pe cer. Balaurul știa de el numai din poveștile mamei sale. Nu i-a făcut nimic! Mama lui spunea tot timpul că îi poate arde sufletul, iar acesta nu putea fi ars pentru că avea de scris marele discurs. Încrețiturile se pierdură. Au dispărut. La fel și întunericul de pe lumina feții tatălui său. Iar lumea lui nu mai fu așa rapidă. Balaurul era acum mai puțin zimțat.
Băiatul îi mângâie din nou pielea. Avea idei peste tot. Discursul era terminat. Pe un papirus uitat de un aducător de soare.