agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 6486 .



Tobias Mindernickel
prose [ ]
din volumul de nuvele "Moartea la Veneția"

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Thomas_Mann ]

2005-05-15  | [This text should be read in romana]    |  Submited by Livia Ștefan



Uneia dintre străzile care urcă pieptiș din dreptul uliței cheiului spre centrul orașului îi zice Ulița Mohorâtă. Cam înspre mijlocul uliței, cum urci dinspre râu, pe dreapta, e casa cu numărul 47. O casă îngustă, cu fațada posomorâtă, aidoma cu casele învecinate. La catul de jos e o prăvălie, unde găsești pe lângă galoși și ulei de ricină. Dacă-ți vine să-ți arunci privirea spre curte, unde se zbenguie o sumedenie de pisici, vezi o scară de lemn îngustă, cu treptele șubrezite, duhnind a mucegai și sărăcie, scară ce duce spre etajele celelalte. Sus, la catul întâi, pe stânga, locuiește un tâmplar, iar pe dreapta o doamnă care ori de câte ori aude pași pe scară începe să cânte tare. La catul al treilea, pe stânga, nu locuiește nimeni; pe dreapta stă însă un anume Mindernickel, pe care, colac peste pupăză, îl mai cheamă și Tobias. Omul ăsta își are o poveste, care trebuie neapărat spusă. Căci prea e de tot ciudată și peste măsură de rușinoasă.
Înfățișarea lui Mindernickel e bătătoare la ochi, neobișnuită și caraghioasă. Dacă-ți arunci, de pildă, privirea asupra lui când pornește să se plimbe, îl vezi cum, slab și deșirat, îmbrăcat din cap până-n picioare în negru, o ia la deal, sprijinindu-se în baston. Poartă pe cap un joben de modă veche, arcuit și păros, drept haină o redingotă strâmtă și lustruită de vreme și niște pantaloni la fel de ponosiți, roși la marginile de jos și atât de scurți, încât se văd căputele de elastic ale ghetelor cu nasturi. Ce e drept, hainele îi sunt întotdeauna curate și periate cu grijă. Gâtul, deșirat, pare și mai lung când îl vezi răsărind din gulerul scrobit, îngust și răsfrânt. Părul, încărunțit și lins, e pieptănat în jos peste tâmple, iar marginea lată a jobenului îi umbrește chipul gălbejit și ras, cu obraji scofâlciți și ochi umflați și roșii, pe care rareori și-i ridică din pământ, și cu două cute de amărăciune pornind de la rădăcina nasului până în colțurile lăsate în jos ale gurii.
Mindernickel nu iese decât foarte rar din casă, și lucrul ăsta își are tâlcul lui. Pentru că, de cum se arată pe stradă, copiii se adună buluc, se iau o bună bucată de drum după el, îl batjocoresc, cântă:" Ho, ho, Tobias!" și-l mai și trag de pulpanele hainei, în timp ce oamenii ies pe la uși, făcând haz. El însă merge înainte, fără să se apere, privind speriat în jurul lui, cu umerii săltați și cu capul înainte, întocmai ca un om prins vara fără umbrelă de o răpăială de ploaie. Și cu toate că oamenii îi râd în nas, îl vezi din când în când ploconindu-se cu deosebit respect și salutând când pe unul când pe altul din cei ieșiți în pragul ușii. Când, mai apoi, copiii rămân în urmă și nu-l mai cunoaște nimeni, și doar arareori câte unul își mai întoarce capul după el, să nu credeți că felul său de a se purta se schimbă mult. Cu aceeași teamă se uită împrejur, la fel de încovoiat ca și înainte, ca și cum ar simți că-l urmăresc mii de priviri batjocoritoare, și când se întâmplă ca, nehotărât și sperios, să-și ridice privirea de la pământ, atunci îți dai seama, lucru ciudat, că nu e în stare să deosebească firesc și clar oamenii și lucrurile din față. Parcă - oricât s-ar părea de straniu - îi lipsește simțul înnăscut de a percepe, cu care e înzestrată pe lume fiecare ființă, parcă nu se simte în stare să se măsoare cu nici una din formele de înfățișare ale lumii - om sau obiect - și că în fața lor e dator să-și plece ochii lui neajutorați la pământ.
De ce oare omul ăsta e totdeauna singur și pare atât de nenorocit? Îmbrăcămintea lui, îngrijită, cu accentuat aspect de târgoveț, ca și felul lui de a-și trece mâna peste bărbie par să spună că nu vrea să fie confundat cu oamenii între care e silit să locuiască acum. Numai Dumnezeu știe prin câte trecuse în viață. Când te uitai mai bine la el îți venea să crezi că viața își bătuse amarnic joc de el, trântindu-i un pumn în obraz. De altfel, se prea poate și ca soarta, fără să-i fi dat lovituri prea grele, el să nu fi fost totuși în stare să-i suporte asprimea; starea lui bolnăvicioasă, ca și înfățișarea sa neghioabă dau impresia dureroasă că natura vitregă nu l-a dăruit cu echilibrul și tăria de caracter ale omului care trece cu capul sus prin viață.
După ce și-a făcut plimbarea obișnuită prin oraș, sprijinit în bastonul lui negru, se întoarce acasă, întâmpinat pe ulița mohorâtă de fluierăturile și strigăturile copiilor, și urcă, pe scara mirosind a mucegai, până în odaia lui sărăcăcioasă și lipsită de orice podoabă. Singur scrinul, o mobilă masivă în stil empire, cu niște belciuge grele de metal, e frumos și de oarecare preț. În fața ferestrei, căreia zidul cenușiu al casei vecine i-a astupat vederea, se află un ghiveci, umplut cu pământ de flori, în care însă nu se vede nimic crescând; asta nu-l împiedică pe Tobias Mindernickel să vină din când în când să se uite atent la el și să miroasă pământul gol. Alături e o despărțitură mică, întunecoasă, slujind drept iatac. După ce intră înăuntru, Tobias își pune pe masă jobenul și bastonul, se așează pe divanul îmbrăcat în verde, mirosind a praf, își sprijină bărbia în mână și, înălțând sprâncenele, își ațintește privirea în pământ, ca și când atât i-ar mai rămâne de făcut în lumea asta.
Cât despre firea lui Mindernickel, cu greu ți-ai putea da o părere asupra ei; și totuși, judecând după următoarea întâmplare, ai zice că nu e om rău: O dată, pe când ieșise într-o zi de acasă, urmărit ca de obicei de o ceată întreagă de băieți care râdeau de el și îi strigau tot felul de cuvinte batjocoritoare, un băiețaș de vreo zece ani se împiedică de piciorul altuia și căzu pe caldarâm, lovindu-se atât de tare, încât începuse să-i curgă sânge din nas și frunte, în timp ce se văita, nemaiputând să se ridice. Tobias, întorcându-și privirea, îl văzu și, fără să șovăie, se apropie de el, se plecă și începu să-l mângâie cu glas blând și tremurător.
- Sărăcuțul de tine, zise, te doare? Îți curge sânge, vai, îți curge sânge din frunte. Ce rău trebuie să te simți cum zaci aici! Sigur că trebuie să-l doară, dacă plânge așa, bietul copil! Și ce milă mi-e de tine! Drept e că tot tu ești de vină, dar am să te leg cu batista mea la cap. Uite-așa! Ei, și acum vino-ți în fire și ridică-te în picioare.
Și, după ce-l legă cu batista la cap, îl ridică grijuliu în picioare și plecă mai departe. Dar ținuta și chipul lui în clipa asta aveau cu totul altă înfățișare ca de obicei... Călca drept și apăsat și, sub redingota strâmtă, se vedea cum pieptul i se umflă respirând; ochii i se măriseră, erau strălucitori și priveau oamenii și lucrurile cu hotărâre, în timp ce în jurul gurii i se întipărise o cută dureroasă de fericire.
Întâmplarea asta mai potoli pentru o vreme setea de batjocură a celor de pe Ulița Mohorâtă. După câtva timp însă, toți își uitară de purtarea lui atât de omenoasă și un alai întreg de guri gălăgioase, vesele și fără cruțare se porni din nou să strige după el, când îl întâlneau șovăielnic și cu capul plecat:
- Ho-ho, Tobias!
Într-o dimineață însorită, pe la unsprezece, Mindernickel ieșise din casă și, străbătând orașul, urcă pe Măgura Ciocârliilor, dealul acela întins care, în ceasurile după-amiezii, e cea mai agreată plimbare din oraș; iar azi, mai ales cu vremea asta de primăvară atât de frumoasă, era încă și mai de timpuriu plină cu plimbăreți, în trăsuri sau pe jos. Sub unul dintre copacii aleii principale aștepta un om cu un câine tânăr de vânătoare, pe care îl ținea de curea, arătându-l trecătorilor cu gând să-l vândă. era un cățel mic, gălbui și musculos, de vreo patru luni, cu un cearcăn negru în jurul ochiului și cu o ureche neagră.
Când Tobias, de la vreo zece pași depărtare, îl zări, rămase locului, își mângâie de câteva ori bărbia și privi, dus pe gânduri, la vânzător și la cățelul ce dădea vesel din coadă. Apoi, apăsându-și buzele cu mânerul bastonului, porni din nou, ocolind de trei ori copacul de care stătea rezemat omul, și îndreptându-se spre dânsul, îl întrebă cu glasul stins și grăbit, nepierzând din ochi cățelul:
- Cât ceri pe câinele ăsta?
- Zece mărci, răspunse omul.
- Zece mărci?
- Da, zise omul.
Atunci, Tobias trase din buzunar un portofel de piele, scoase din el o hârtie de cinci mărci, o monedă de trei și una de două mărci, le întinse grăbit vânzătorului, puse mâna pe curea și, adus de spate, privind speriat împrejur, căci îl văzuseră câțiva oameni și începuseră să râdă, porni, trăgând după el javra, care se zbătea scâncind și opintindu-se tot timpul pe drum, proptindu-și picioarele din față și privind fricos și întrebător spre noul lui stăpân. Acesta însă, tăcând, trăgea de el cu toată puterea, izbutind în sfârșit să ajungă acasă.
O gălăgie nemaipomenită se iscă în clipa în care băieții de pe Ulița Mohorâtă îl văzură pe Tobias venind cu cățelul. El însă îl luă în brațe, se încovoie ascunzându-l la piept, grăbind mai departe, în timp ce băieții îl trăgeau de haină, râzând de el și strigându-i tot felul de batjocuri, urcă repede treptele și ajunse în odaia lui. Aici luă câinele, care scheuna fără încetare, îl așeză pe dușumea, îl mângâie cu blândețe și-i spuse cu un ton protector:
- Ei, ei, n-ai de ce să te temi de mine, jăvruțo! Crede-mă! Și zicând acestea, scoase
dintr-un sertar al scrinului o farfurie cu rasol și cu cartofi, din care zvârli o bucată câinelui. Câinele încetă să mai scheaune și începu să mănânce, plescăind lacom și dând din coadă.
- Are să te cheme Esau, rosti Tobias. Ai înțeles? Esau. E un nume pe care îl ții minte ușor.
Și, arătând cu degetul în fața lui, la pământ, îi strigă poruncitor:
- Esau!
Câinele, așteptându-se poate să mai capete ceva de mâncare, veni sărind și Tobias, mulțumit, îl bătu ușor pe coaste, zicând:
- Așa, prietene, așa! Meriți să te laud!
Apoi, dându-se câțiva pași înapoi, arătă iar cu degetul la pământ și porunci din nou:
- Esau!
Javra, care între timp devenise sprintenă de tot, veni iarăși sărind și linse gheata stăpânului.
Tobias repetă cu neostenită bucurie exercițiul acesta de vreo douăsprezece ori; până la urmă însă, câinele păru ostenit și parcă ar fi vrut să se odihnească și să mistuie în tihnă ce mâncase, așa că se așeză pe podea, cuminte și frumos, cum obișnuiesc câinii de vânătoare, apropiind și întinzând drept înainte amândouă labele din față, atât de lungi și de bine conturate.
- Încă o dată! zise Tobias, Esau!
Esau însă întoarse capul, făcându-se că n-aude, și rămase în aceeași poziție.
- Esau! repetă Tobias cu voce imperioasă și ridicată, ai să vii chiar dacă ești ostenit!
Esau își așeză capul pe labe și nu se mișcă din loc.
- Ascultă, se răsti la el Tobias încet, dar amenințător, fă ce-ți poruncesc sau, dacă nu, am să-ți arăt că nu e bine să mă întărâți!
Cățelul însă abia dacă dădu încet din coadă.
Mindernickel simți cum îl năpădește o groaznică și nemăsurată mânie. Puse mâna pe bastonul negru, îl apucă pe Esau de ceafă, ridicându-l, și, ca ieșit din fire, începu să dea în bietul cățeluș, repetând furios și cu voce cumplit de șuierătoare de fiecare dată când îl lovea:
- Cum? Nu vrei să asculți? Îndrăznești să nu asculți de mine?
În sfârșit, zvârli bastonul din mână, puse cățelul, care scheuna jalnic, iarăși pe podea și, răsuflând din greu, cu mâinile la spate, începu să umble cu pași mari încoace și-ncolo prin fața lui, zvârlind totuși din când în când câte-o privire mândră și plină de mânie lui Esau. După ce se plimbă astfel, câtva timp, se opri iar în fața câinelui, care zăcea pe spate, mișcându-și rugător lăbuțele, își încrucișă brațele pe piept și, cu același ton aspru și cu aceeași privire rece și nemiloasă cu care avea obiceiul să se înfățișeze Napoleon înaintea companiilor care-și pierduseră steagul în bătălie, întrebă:
- Ce fel de purtare e asta? Poți să-mi spui?
Și câinele, fericit că-l vede îmblânzit, se târî și mai aproape, gudurându-se și lipindu-se de piciorul stăpânului, privindu-l cu ochii lui umezi și rugători.
Tobias se uită o bună bucată de vreme la ființa asta atât de umilă, privindu-l tăcut și de sus; totuși, simțind în picioare căldura înduioșătoare pe care i-o dăruia trupul cățelușului, îl luă din nou pe Esau în brațe.
- Ei, mi-e milă de tine, zise el.
Când însă, blând, câinele începu să-l lingă pe obraz, fu cuprins deodată de o tristețe și o duioșie nemărginite. Strânse cu dragoste îndurerată cățelul la piept, ochii i se umplură de lacrimi și, fără să poată spune tot ce-avea în gând, repetă de câteva ori cu voce înăbușită:
- Vezi tu, tu ești singurul meu… singurul meu…
Apoi îl culcă grijuliu pe Esau pe divan; așezându-se lângă el și sprijinindu-și bărbia în mână, îl privea liniștit și cu ochii plini de blândețe.
De aici încolo, Tobias Mindernickel părăsea casa și mai rar decât înainte, căci nu prea avea poftă să se-arate pe stradă cu Esau. Își închinase câinelui toată grija lui, ba nu mai avea de dimineață până seara altă treabă decât să-i dea de mâncare, să-l șteargă la ochi, să-i poruncească , să-l certe și să vorbească cu el, cum ar fi vorbit cu un om. Numai că Esau nu se purta întotdeauna cum i-ar fi fost lui pe plac. Când cățelul stătea lângă el pe divan și-l privea cu ochi melancolici și somnoroși, din pricină că nu mai știa ce-i aerul de-afară și nici libertatea, Tobias era cum nu se poate mai mulțumit. Ședea liniștit și încântat de sine însuși și mângâia, plin de milă, spinarea lui Esau, spunându-i:
- Mă privești atât de îndurerat, sărmane prieten! Ce vrei? Viața e tristă. Simți și tu asta, oricât ai fi de tânăr.
Când însă câinele, cu instinctul lui de joacă și vânătoare, începea să se învârtească prin odaie, orb și nebun, luându-se la trântă cu vreun pantof, când sărea pe scaune și – vesel și sprinten - se dădea peste cap, Tobias îi urmărea de departe mișcările, nedumerit, cu o privire dușmănoasă și nesigură și cu un zâmbet veninos și urât, până când se hotăra să-l cheme la dânsul supărat și răstit:
- Lasă zburdălniciile! N-ai nici un motiv să te dai peste cap și să sari împrejur.
Într-o bună zi se întâmplă chiar ca Esau s-o șteargă din odaie, și, după ce coborî scara, o luă la goană pe stradă, fugărind o pisică, apucându-se să mănânce baligă de cal și să se zbenguie împreună cu copiii. Când însă Tobias, primit cu aplauze și râsete de către jumătate din locuitorii străzii, coborî și el, tras la față și pricăjit, se întâmplă ca – lucru trist – câinele, în sărituri mari, s-o ia razna, fugind de stăpânul lui. În ziua aceea Tobias îl bătu cu înverșunare.
Într-o zi – trecuseră câteva săptămâni de când cumpărase câinele –, Tobias, vrând să-i dea de mâncare lui Esau, scosese din sertarul scrinului o pâine și, cu cuțitul cu plăsele de os, de care se folosea de obicei, începu să taie, încovoindu-se, bucățele mici, lăsându-le să cadă pe podea. Câinele însă, lacom și aiurit, sărind orbește împrejur, se repezi în cuțitul pe care Tobias îl ținea cu stângăcie în mână, înfigându-și-l adânc sub umărul drept și răsucindu-se apoi, plin de sânge, pe dușumea.
Speriat, Tobias zvârli totul la o parte, aplecându-se peste rănit; deodată însă, întreaga lui înfățișare se schimbă. Se simți ușurat și parcă o rază de fericire îi lumină chipul. Duse grijuliu pe divan câinele, ce scheuna, și nimeni nu-și poate închipui cu câtă dăruire începu să-l îngrijească. Nu se mișca toată ziulica de lângă el, îl lăsa să doarmă noaptea în patul lui, îl spăla și-l înfășura, îl alinta, îl mângâia și-l dezmierda cu o bucurie și o grijă de nespus.
Te doare oare? îl întreba. Da, da, lighioană mică, te doare amarnic! Stai liniștit însă, trebuie să răbdăm.
Și chipul său era atunci liniștit, îndurerat și, totuși, parcă plin de fericire.
Pe măsură însă ce Esau își recăpăta puterile, devenind mai vesel și însănătoșindu-se Tobias începea să fie mai nemulțumit și mai plin de neliniște. Socotise că nu mai e nevoie să mai vadă de rana cățelului, arătându-și compătimirea numai prin cuvinte și mângâieri. Rana se vindecă aproape. Esau avea o natură fericită și începu să zburde iar prin odaie. Într-o zi, după ce hălpăise o farfurie întreagă cu pâine albă și lapte, sări, fără să mai aibă nimic, de pe divan, ca să zburde, lătrând vesel și nestăpânit, ca odinioară, prin amândouă odăile, trăgând cu dinții pătura de pe pat, jucându-se cu un cartof și rostogolindu-se peste cap.
Tobias stătea la fereastră, lângă ghiveciul de flori, și, în timp ce, cu mâna lui lungă și slabă, ieșită din mâneca roasă de pe margini, îți netezea ca de obicei părul tras peste tâmple, umbra trupului său se profila neagră și bizară pe fundalul cenușiu al zidului casei vecine. Era palid și tras la față și, cu o privire crucișă, rătăcită, invidioasă și rea, urmărea nemișcat săriturile lui Esau. Pe neașteptate însă, se reculese, se apropie de el și-l luă încet în brațe.
Sărmanul meu cățeluș! Bietul meu cățel! Vai, ce tristă e lumea! Ce triști suntem amândoi! zise el cu glas îndurerat.
Esau însă, zburdalnic și sătul de soiul ăsta de dezmierdări, se smuci din brațele lui, căută să apuce mâna ce voia să-l mângâie, sări la pământ și vrând să-l necăjească puțin, începu să latre și fugi zburdând prin odaie.
Ce s-a întâmplat după aceea e atât de greu de conceput și atât de groaznic, încât mi-e cu neputință să povestesc amănunțit. Tobias Mindernickel rămăsese aplecat, cu brațele atârnându-i. Își strânse buzele, iar globurile ochilor îi tremurau înfiorător în orbite. Apoi, ca ieșit din fire, dintr-o săritură, înhăță câinele. O lamă lungă, lucioasă se văzu sclipind deodată în mâna lui și, cu o tăietură de la umărul drept până în adâncul pieptului, câinele se prăbuși, fără măcar să scâncească. Se prăbuși pe o parte, plin de sânge, cutremurându-se.
În clipa următoare, câinele zăcea întins pe divan, în timp ce Tobias îngenunchease în fața lui și-i apăsa batista pe rană, bâlbâind:
- Bietul meu cățel! Bietul meu cățel! Ce tristă e viața! Cât de triști suntem noi doi! Te doare? Da, da, știu că te doare. Știu cât de jalnic zaci aici lângă mine! Dar sunt aici, aici, sunt alături de tine. Și te mângâi! Am să iau cea mai bună batistă a mea…
Esau începuse însă să horcăie. Ochii lui tulburi și întrebători erau ațintiți asupra stăpânului său, plini de nedumerire, de nevinovăție și de învinuire. Puțin după aceea, îți întinse picioarele și muri.
Tobias totuși rămase locului, neclintit, în aceeași poziție. Îți rezemase obrazul de trupul lui Esau și plângea amarnic.



1897


.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!